Povestea fluturelui, spusă de biologul evoluționist Elisabeth Sahtouris

"Ea spune că, din punct de vedere al dimensiunii sale, omida reprezintă una dintre cel... e mai distructive ființe de pe această planetă. Ea pote devora o întregă ramură de copac, într-un timp record. În final, ea țese un cocon în jurul său și în interiorul acestei structuri, își duce la împlinire destinul de a se dizolva într-o masă vâscoasă. Din aceasta masă lipicioasă încep să apară primele celule ale fluturelui. Acele celule sunt numite celule imaginale, iar masa vascoasă (vechiul) încearcă să le distrugă! Datorită acestei amenințări, noile celule se adună în grupuri și, pe această bază, se naște un fluture. Asta este și povestea noastră. Omida și distrugerea ei egoistă reprezintă vechea cale. Omida este necesăra în creația noului fluture – dar vine o vreme când ea trebuie să moară, pentru ca fluturele să se poata naște. Fluturele, care reprezintă noua cale, este opusul omizii. El nu distruge viața – el o servește, prin polenizarea florilor. Poate, de asemenea, să zboare departe, astfel încăt viziunea sa este mult mai amplă decăt cea a omizii. Pe masură ce creștem în „starea noastră de fluture”, putem și noi să avem o viziune care înclude totul."

Copiii geniali ai României. Matei Bucur, 16 ani, "al doilea George Enescu", refuză să emigreze

Matei Bucur Mihăescu este cel mai tânăr dirijor din România. La 13 ani şi-a înfiinţat orchestră, la 10 ani a fost numit "micul Mozart", la 7 ani compunea. Refuză să emigreze A doua zi după ce micul Matei a fost admis la Liceul de Muzică George Enescu, mama a primit un telefon. Era domnul director, tot repeta pe fir cuvântul "geniu". "Să ştiţi că toţi profesorii noştri l-au auzit şi sunt absolut încântaţi că s-a născut un nou geniu al muzicii", zicea. La vremea aceea Matei Bucur Mihăescu din Bucureşti avea şase ani. Până acum trei ani nu dăduse nici un semn că l-ar pasiona muzica. Sigur, pe la doi ani ştia literele, la patru ani vorbea perfect engleză, dar atât. Şi mai iubea maşinuţele: "Avea nişte maşinuţe mici de colecţie. Se aşeza pe jos şi se uita la ele minute în şir, de la nivelul roţilor. Apoi, pe stradă, recunoştea toate mărcile de maşini, după diferite detalii". Până într-o zi, când bunicul, compozitor cunoscut, l-a pus în faţa pianinei. Mama s-a opus: "Lasă, în copilărie m-ai chinuit pe mine destul cu muzica, să nu-l chinuim şi pe el". "Hai, totuşi, să încercăm", a insistat bunicul. I-a testat urechea şi i-a adus şi profesoară. "Nu spunem că e nepotul meu, să nu fie subiectivă", a decis el. La al treilea curs cu profesoara, Matei cânta deja la două mâini ca şi cum ar fi făcut asta dintotdeauna. Avea trei ani jumate pe atunci. "Al doilea George Enescu" Pe la 7, 8 ani la Liceul de Muzică deja compunea piese de muzică clasică. Era cel mai mic compozitor de acolo. Tot atunci susţinea recitaluri o oră, o oră jumate în faţa publicului. Enorm pentru un prichindel. La 10 ani, criticii deja îl numeau "micul Mozart", "micul Bach" şi "al doilea George Enescu". S-a întâmplat după concertul de la Ateneu, când a sculat o sală întreagă în picioare. A devenit, atunci, cel mai tânăr muzician român care a concertat pe scena Ateneului. Ne aflăm acasă la Matei şi încă îi sclipesc ochii când ne arată afişul concertului de la Ateneu, unde şi-a cântat şi compoziţii proprii. Îl ţine pe perete, deasupra canapelei. Citim: "Concert Extraordinar al Pianistului şi Compozitorului Matei Bucur Mihăescu". A cântat o oră solo, la pian, apoi însoţit de Corul şi Orchestra Operei Române. Era în sală toată critica, plus oameni de cultură, primul ministru şi preşedintele CE. Premierul, curios, l-a întrebat pe Mădălin Voicu: "Dom'le, dar puştiul ăsta o fi având emoţii?". "N-are dom'le, ăsta e tare, nu-l vezi?", i-a răspuns. Matei transpirase tot de emoţii, dar se ţinea mândru, aşa cum îl învăţase domnul profesor înainte ("Să fii atent că ăştia or să disece fiecare moment şi fiecare degeţel, cum l-ai pus pe clapă"). După concert, când s-a întors acasă, în loc să se odihnească, s-a aşezat la pian să mai studieze un pic, că tocmai îi venise inspiraţia. Cine mai ştie câte premii naţionale şi internaţionale a obţinut până acum, la 16 ani? Ar trebui să le numere pe toate, dar i-ar lua prea mult timp. La 10 ani i s-a propus să părăsească România ca să studieze la Conservatorul de la Viena, dar a refuzat. "Aici îmi găsesc inspiraţia cel mai bine", a răspuns. Şi chiar aşa a fost căci compoziţiile lui emoţionau tot publicul, de la bunic la adolescent. După concerte veneau în culise să-l felicite oameni în toată firea, plângând. "Acum doi ani, când am susţinut la Frankfurt un recital de pian cu lucrări proprii, organizatorii au sunat să ne roage să nu ne supărăm că o să fie cam înghesuială în sală, după ce au suplimentat numărul de scaune. Ideea era că se vânduseră toate biletele şi publicul mai dorea. A fost singura dată când am făcut trei bisuri, deşi acolo nu mă ştia nimeni", ne spune Matei. Mugur Isărescu l-a numit "un nou brand românesc", Ministerul Afacerilor Externe i-a oferit titlul de ,,micul ambasador al culturii româneşti în lume", iar Liceul ,,George Enescu" a instituit chiar şi premiul pentru interpretare pianistică, "Matei Bucur Mihăescu". Pe lângă toate astea, Matei avea timp să fie în continuare premiantul clasei, învăţând de 10 la toate materiile. Cum înfiinţez ditamai orchestra, la 13 ani Ce şi-ar mai fi putut el dori la 13 ani? Propria orchestră. "Începusem să scriu muzică pentru formule din ce în ce mai extinse, pentru cât mai mulţi oameni pe scenă. Până atunci susţinuseră concerte cu piesele mele doar Orchestra Radio, a Operei şi a Filarmonicii, dar mi-am dat seama că vreau propriul colectiv de oameni cu care să evoluăm împreună", ne spune Matei. Şi aşa s-a pus pe adunat muzicieni, printre colegi şi prieteni. În scurt timp, înfiinţase orchestra CAMMERATA, cu scopul de a-i interpreta lucrările. A avut în orchestră şi 50 de oameni, de la 14 până la 65 de ani. Iniţial, orchestra o dirija altcineva. Matei o dirijează de la începutul acestui an, când a devenit şi cel mai tânăr dirijir din România. "După un succes fulminant, când iarăşi au ridicat toată sala în picioare, colegii au început să-l întrebe: Matei, de ce nu dirijezi tu?

Matei zicea: nu, nu, nu. În orchestră el doar cânta la pian şi făcea compoziţie proprie", povesteşte mama. "Apoi mi-am dat seama singur că cea mai bună concepţie asupra muzicii mele o am tot eu. Aşa că un an de zile am urmat cursuri de dirijat la Conservator şi până acum am dirijat câteva concerte", zice fiul. Să vedem, însă, cum lucrează: "Îmi place să ştiu că sunt toate lucurile bine puse la punct, începând cu mişcarea scenică şi terminând cu instrumentele. Cei din orchestră trebuie să fie foarte responsabili nu numai din vedere instrumental, ci şi conştienţi a ceea ce are făcut şi restul colectivului. Eu încerc să creez acolo o unitate pentru ca asta să se vadă, apoi, în sunet. Dacă toată orchestra respiră o dată, dacă suflul merge continuu şi uniform, am ajuns unde trebuie".Este membru al Fundaţiei Dan Voiculescu pentru Dezvoltarea României şi este convins că nu va părăsi niciodată România. "Multă lume mă întreabă: de ce nu vrei să pleci? Şi eu răspund: dar de ce să plec? N-am nici un motiv. E ca şi cum mă întreabă, de fapt: dar de ce nu pleci într-un loc unde e mai bine pentru tine? Dar poate nu-i mai bine", ne spune. Zice că, de la un nivel încolo, financiar i-ar fi la fel de bine în România cu muzica lui, pe cât i-ar putea fi şi afară. Dar nu îl deranjează sărăcia din ţară , harţa politică? "Nu, atâta vreme cât nu mă afectează nu mă deranjează nimic. De ce să ascult eu certurile politicienilor, ei ascultă muzica mea?". Munca din spatele geniului"Pentru ca aceşti copii talentaţi sau supradotaţi să reuşească, trebuie să ştie atât ei, cât şi famiile lor că nimic nu se întâmplă peste noapte. Nimeni nu a ajuns în vârf fără a avea ani de muncă în spate. La început, e adevărat, totul se poate face într-o aparentă joaca şi abia apoi apare pasiunea, interesul. Următoarea fază este perfecţionarea şi încurajarea copilului. Iar ultima fază, corolarul, este invidualizarea şi personalizarea, atunci când încep să apară şi rezultate ca recunoaşterea şi aprecierea muncii şi a talentului propriu", spune Trisi Cristea, psiholog şi director general al Fundaţiei Dan Voiculescu