Keanu Reeves, mărturie cutremurătoare: “Nu mai pot în această lume. Aleg calea mea!”

http://m.libertatea.ro/detalii/articol/keanu-reeves-marturie-cutremuratoare-nu-mai-pot-in-aceasta-lume-aleg-calea-mea-557302.html

A depășit recent 5 decenii de existență, însă a trăit cât alții în 7 vieți. Cu toate acestea, starul american este OM înainte de toate, reușind să rămână cu picioarele pe pământ. Viața i-a dat câteva lecții dure lui Keanu Reeves. Și-a pierdut copilul, iubita și prietenul cel mai bun într-un timp foarte scurt. Este văzut zâmbind foarte rar, dar acest lucru nu-l împiedică să aducă fericire în viețile celor din jur, prin gesturile extraordinare pe care le face în fiecare zi. Printr-o mărturie inspirațională, actorul readuce în discuție valorile pe care mulți le-au uitat de multă vreme: "Eu nu pot face parte dintr-o lume în care bărbații își îmbracă soțiile ca pe niște femei ușuratice, ajutându-le să puna în evidență lucrurile care ar trebui prețuite. O lume în care nu mai există conceptele de onoare și demnitate și ai încredere în oameni doar atunci când spun «Promit!»... O lume în care femeile nu își mai doresc copii, iar bărbații nu își mai doresc o familie... În care fraierii se cred superiori, se consideră importanți stând la volanul unor mașini care aparțin părinților lor și oricine are un pic de influență încearcă să îți demonstreze că ești un nimeni... O lume în care oamenii sunt ipocriți și se cred religioși, însă în timp ce pretind credința în Dumnezeu, stau cu o sticlă de alcool în mână, iar apoi râd de prima persoană care le vine în minte. Nu mai pot trăi în această lume în care conceptul geloziei este rușinos, iar modestia este văzută ca un dezavantaj, în care oamenii au uitat să fie sensibili și nu mai știu ce înseamnă iubire, căutând doar cea mai simplă opțiune pentru ei... O lume în care oamenii ajung să arunce toți banii pentru a își repara mașina la prima zgârietură, în care nu se economisește niciun ban, în care timpul nu mai contează. O lume în care tinerii cheltuie banii părinților pe băutură, pe cluburile de noapte... iar fetele se îndrăgostesc de acești fraieri. Cei care aleg o cale diferită (dreaptă) sunt văzuși imediat ca niște înapoiați și despoți. Aleg calea mea! Îmi pare rău că nu am găsit aceeași înțelegere în oamenii pe care i-am iubit cel mai mult. ÎNTREAGA MEA VIAȚĂ VOI FI ÎNDRĂGOSTIT DE IUBIRE. Respir pentru iubire." Sursă foto: hepta.ro.

Maia Morgenstern: Visez la ce mi-ar plăcea să devin în continuare

Vocea trădează o persoană fragilă. Vorbele arată un om hotărât. Gândurile dezvăluie un om puternic. Pe scurt: Maia Morgenstern. E Luceafărul de dimineaţă - (Morgenstern) fragil? Doar pare pentru că aşa-l percepem noi când el, de fapt, trezeşte la viaţa lumea! Maia e un om timid, cald, care trăieşte cu emoţie intensă fiecare clipă. Spune despre ea că e profund fericită, că s-a împăcat cu ea însăşi şi visează întotdeauna la ziua de mâine, la ce I-ar plăcea să devină în continuare. Maia Morgenstern crede că adevărul e aer şi iubirea un miracol. Sabina Iosub: O să începem de la teatru pentru că văd că lucrările au început de ceva vreme. Știu că este un proiect de suflet... Maia Morgenstern: Am așteptat multă vreme reconstrucţia teatrului, restaurarea lui, pentru că vorbim despre un monument istoric. Aștepta de multă vreme și era imperios necesară, era deja o urgență și cred că toată lumea a înțeles că acum era momentul. Chiar m-am bucurat de înțelegerea și sprijinul și trebuie să-i mulțumesc domnului Primar General, pentru înțelegere, sprijin, dragostea față de cultură și înțelegea omenească cu care s-a apropiat de acest subiect delicat și complicat și anume reconstrucția Teatrului Evreiesc de Stat. A durat și nu a fost uşor și nici nu este, dar știu că vine să viziteze șantierul, urmărește de aproape cum se desfășoară lucrările, iar lucrările se desfășoară foarte bine. Sun foarte mulțumită de felul în care merg lucrurile și de felul cum se întâmplă, de consolidare… Sabina Iosub: Cum o sa fie? Maia Morgenstern: Eu sper și cred că o să fie cum a fost. Păstrându-și parfumul, păstrându-și specificitatea, păstrându-și identitatea ca Teatru Evreiesc de Stat așa cum a fost creat și gândit, urmând să-și ducă mai departe misiunea - noi nu ne-am întrerupt activitatea niciodată și nu o întrerupem oricât de greu ne-ar fi și oricât de complicat și oricâte impedimente ar fi. Sabina Iosub: Jucați în deplasare cum s-ar zice… Maia Morgenstern: (Râde) Da, din orice greutate, nenorocire, accident, poate exista – în general vorbesc – și fața luminoasă a lumii, poate exista și ceva ce se poate întampla bine. A zburat acoperișul, a fost o tragedie, dar a fost până la urmă punctul zero după care nu s-a mai putut amâna, tergiversa nimic. Jucăm în altă parte, jucăm în alte teatre prin bunăvoința altor teatre din Bucureşti, dar și companii independente și trebuie să le mulțumesc tuturor celor care ne-au înțeles, ne-au oferit posibilitatea de a juca, de a prezenta producțiile pentru a nu ne întrerupe activitatea niciun moment. Sabina Iosub: Când o să fie gata? Maia Morgenstern: Eee, noi sperăm că ieri! Proiectul a demarat ca în decembrie să fie gata. Acum, după cum bine știți și așa se și întâmplă, e vorba și de structură și de rezistență și de factori neprevăzuți, întâmplări neprevăzute – spui sau cel puțin te gândeşti și așa e și în construcții, în arhitectură și-n știinţele exacte ar trebui să iei totul în calcul. Intervine și factorul neprevăzut și atunci nu poți lăsa lucrurile așa. Sabina Iosub: Vorba aceea, când faci o renovare într-o casă te trezești că durează mult mai mult… Maia Morgenstern: Da, dada, darmite aici unde era cazul să se pornească de la temelie până în vârf, iar asta include și tehnica de scenă. O să ne bucurăm să ne întoarcem acasă într-un teatru refăcut care-și păstrează amprenta, identitatea, își păstrează specificul său. Sabina Iosub: Proiecte noi? Maia Morgenstern: Am avut așa, cum ne-a fost greu sau ne-a fost ușor sau cum ne-a fost. De fapt ne-a fost foarte greu! Am avut multe premiere și mă refer la Musca Spaniolă cu domnul regizor Andrei Munteanu și mă refer și mă gândesc acum și la Băiatul din Brooklin, spectacol care a avut premiera la Teatrul de Comedie, Sala Nouă - și trebuie să le mulțumesc și să fac o adâncă plecăciune direcției și să le mulțumesc că ne-au oferit oportunitatea și să repetăm, și să dăm premiera acolo. Sigur, vorbim unde dăm spectacolele și unde ne desfășurăm activitatea deși și asta-i foarte complicat de la cele mai mici detalii până la marile trasee, transport decor, costume, totul, totul. Nu e ca și cum te muți de colo-colo, le muți un pic la perete și vezi mâine cum le rearanjezi. Sunt alte spații, transporturi, asta implică și costuri, cheltuieli mult mai mari, evident. Și organizare și factorul stres și factorul oboseala, factorul descurajare... Sabina Iosub: Care în meseria asta este foarte important… Maia Morgenstern: În orice meserie! Mi s-a întâmplat odată dacă vreţi un amănunt picant, m-am dus la o sală și aveam spectacol în altă parte. Noroc că mă prezint cu doua ore înainte la sală. Am fost absolut confuză și derutată. SUNT ÎNDUIOŞATĂ DE CE REALIZEAZĂ NOILE GENERAŢII Sabina Iosub: E greu să faci teatru în România? Maia Morgenstern: Mi-e drag ceea ce fac. Mi-e drag ceea ce fac și acolo unde sunt chemată să joc, în spectacole mai mici sau mai mari şi văd un public cum mi s-a întâmplat la Arad, în vara asta. 1600 de oameni! Pe scaune! Era desigur un spațiu deschis, era un proiect la Consiliului Județean, spectacol în două personaje, Amantul, pe care o să-l jucam și pe o scenă mai micuță și atâția oameni au venit și atâția și-au dorit și știu că și-au ocupat locurile de la ora 5 pe căldurile astea, noi urmând să jucăm la 8 și jumătate. Și la 8 jumate am jucat, dar începând cu ora 5 au venit acolo, și-au ocupat locurile, ne-au așteptat. Ei, lucrurile astea dacă nu te mobilizează și nu te înduioșează, degeaba faci ceea ce faci. Și mă uit și la noile generaţii de actori. Și mă uit cum se străduiesc, cum creează evenimente și nu e un cuvânt mare, nu e un cuvânt golit de conținut. Sabina Iosub: Pentru că vorbeați de generațiile noi, vin din urmă cu forță? Maia Morgenstern: Ooo, da! Se întâmplă în fiecare zi atâtea lucruri noi, interesante și mai ales diverse. Se întâmplă explozii în fiecare zi. Se întâmplă, după părerea mea și după cum cunosc lucrurile, ca un fluviu. Dacă i-aș spune subteran mi se pare cam clișeistic. Dar se întâmplă, în fiecare zi, se lucrează, aici, acolo în spații neconvenționale, mici, mari, e formidabil. Sunt absolut înduioșată de ceea ce se întâmplă. Sunt absolut înduioșată de ceea ce realizează noile generații de artiști . Ei știu mult mai mult decât actorie. Știu să se organizeze, știu să-și facă lobby, știu să facă producție, știu o grămadă de lucruri. Sabina Iosub: De fapt își fac meseria la alt nivel… Maia Morgenstern: După părerea mea, da! Sunt la curent cu ceea ce se întâmplă în lumea artistică, în lumea filmului, în lumea teatrului, peste tot în lume. E formidabil. Sunt uimită! Sabina Iosub: Pentru că ați pomenit de lumea filmului, sunt tot felul de păreri. Oameni care au lăudat cu tot sufletul felul în care se face film în România și alții care au criticat temele abordate în filmele românești, în general aceleași, cumva mergând spre lumea comunismului. Unde vă situați? Maia Morgenstern: Eu sunt un spectator onest, sunt un spectator cinstit, un om căruia îi place grozav să se ducă să vadă tot felul de lucruri. Cred cu putere în libertatea creatorului să-și aleagă temele, să-și răspundă conștiinței sale, talentului sau, preocupărilor sale artistice, etice, morale. E dreptul fiecărui artist să se exprime, să-și exprime punctul de vedere așa cum simte, așa cum știe așa cum crede. E o dimensiune a libertății interioare exprimate în exterior mai ales în ceea ce privește un artist. Nu vreau sa fac nicio paralelă pentru că nu sunt critic și nici istoric de artă și nu mi-aș permite. Nu am competența necesară, dar dacă discutăm despre lucrările impresioniștilor care nu doar au fost negați, au fost alungați la marginea societății artistice și societății în general, au fost desconsiderați, niciodată primiți în mari expoziţii și ale căror lucrări sunt acum pe cele mai înalte culmi financiare. Vreți să vorbim despre Salonul Degeneraților? Am fost de curând în Italia la Genova și era o expoziţie - am jucat în Palatul Dogilor - și lângă sala în care am jucat noi era expoziția impresioniștilor germani. Artiști considerați degenerați de o anumită societate. Sabina Iosub: Se poate trăi din teatru în România? Maia Morgenstern: Depinde ce înțelegeți prin a trăi... Sabina Iosub: A-ți duce viața. Maia Morgenstern: Viața se poate duce în foarte multe feluri. Îți ajunge de multe ori o cană cu apa și o bucată de nu știu ce, și-ți ajunge costumul pe care-l ai pentru a interpreta rolul pe care-l ai. Da, se poate! Depinde, dacă-ți trebuie și bijuteria nu știu care și vacanța nu știu unde și mai știu eu ce lux, atunci… Ce considerați a trăi? Sabina Iosub: Depinde ce consideră tinerii care vin din urmă pentru că la ei mă gândeam. Maia Morgenstern: Sunt foarte mulți tineri care-și doresc și sunt artiști. Și pentru ei asta înseamna viață. Și atunci da, se poate trăi din teatru! Sabina Iosub: E și un sacrificiu… Maia Morgenstern: Sacrificiul asumat cred că nu mai este sacrificiu. Sabina Iosub: Dacă nu ați fi făcut teatru, ce ați fi făcut? Maia Morgenstern: Probabil aș fi fost medic pediatru. Probabil. Sabina Iosub: Iubiți copiii? Maia Morgenstern: DA! Sabina Iosub: Aveți trei copii! Maia Morgenstern: Am trei! Sabina Iosub: Am văzut din interviurile pe care le-ați dat că nu vorbiți mult despre ei, dar atunci când o faceți o faceți cu foarte multă mândrie. Maia Morgenstern: Cu foarte multă mândrie și foarte multă recunoștință față de Providență, față de Divinitate care mi-a dăruit 3 copii. AŞ AVEA FOARTE MULTE SĂ LE POVESTESC NEPOŢILOR MEI Sabina Iosub: Cum este omul Maia? Maia Morgenstern: Sunt un om complicat! Sigur cu toții suntem tentați să ne creăm o imagine extrem de pozitivă. Ne oglindim în ochii celorlalți. Și pentru mine ca actriță contează foarte mult. Aș minți, aș fi absolut ipocrită dacă nu aș recunoaște că e importantă părerea celorlalți pentru mine. Și mă influențează, şi îmi extrag seva, energia, motivația vieții din părerea celorlalți. Vorbesc ca actriță! Și atunci încercăm să facem bine ceea ce facem și să prezentăm o imagine foarte pozitivă. Nu întotdeauna! Mă gândeam de multe ori dacă mi-aș dori ceva cu adevărat ar fi ca oamenii să mă perceapă așa cum sunt. Cu păcate, cu derapări, cu speranțe, cu nădejdi, cu umori, cu disperări. Așa sunt! Și dacă asta poate constitui un model, precis asta sunt! Sabina Iosub: Care este cel mai mare defect? Maia Morgenstern: (se gândeşte zâmbind). Am atâtea, mi-e greu sa aleg! Sabina Iosub: Mai sunteți timidă? Maia Morgenstern: Oooo, sunt timidă şi mi-e frică de foarte multe lucruri. Frica duce de foarte multe ori la agresivitate. Când ne e frica de ceva…. Câinele care latră nu mușca. Sabina Iosub: Spuneați la un moment dat că sunteți timidă, dar vă tratați... Maia Morgenstern: Da, mă tratez, dar n-aș eradica-o complet. Sabina Iosub: E ciudat oarecum să afli că un actor este timid în condiţiile în care trebuie sa întâlnească atât de mulţi oameni. Maia Morgenstern: Ar trebui să și definim timiditatea. Emoția, din asta trăim. Din emoțiile noastre, din sensibilitatea noastră. Timiditatea n-aș eradica-o. Aș trata-o. O tratez! Sabina Iosub: Sunteți fericită? Maia Morgenstern: DA! Profund! Profund! În fiecare secundă a vieții mele simt fericirea. Sabina Iosub: Cum faceți asta? Maia Morgenstern: Respir! Am două mâini, am două picioare, fac ceea ce-mi place, visez, sper, mă zbat, Trăiesc! Sabina Iosub: La ce visați? Maia Morgenstern: Întotdeauna la ziua de mâine, la proiecte de viitor, la viitorul copiilor mei, la ceea ce mi-ar plăcea să devin în continuare, cum. Sabina Iosub: Unde vă vedeți peste 5 ani, 10 ani? Maia Morgenstern: În parc cu nepoții. (Emoționată). Mă văd în parc cu nepoții. Îmi doresc, aștept ziua în care o să merg în parc cu nepoții, în care familia se va mări. Sabina Iosub: Ce fel de bunică veți fi? Maia Morgenstern: Vreau să sper că o bunică ocupată. Aș avea foarte multe să le povestesc nepoților mei. Sabina Iosub: Până acum v-a fost bine în viață, v-a fost greu, ați avut cumpene? Maia Morgenstern: Întotdeauna când nu mi-am ascultat intuiția a fost prost. Așa că nu am cuvinte. Și sunt fericită pentru că m-am împăcat cu mine însămi. Atunci când faci ceva împotriva sufletului tău, atunci ești foarte supărat pe tine și nu te ierți și nu ai cum să intri într-un dialog firesc, normal cu viața, cu cei de lângă tine, n-ai cum să dai răspunsuri pentru că ori prezinți o imagine edulcorată de dragul de a capta bunăvoința tuturor, ceva nu este în regulă. Atunci când ești împăcată, ți le asumi, asta e. Şi este absolut în regulă că e așa și nu altfel. Sabina Iosub: În meseria asta este vorba despre foarte mult talent, despre foarte multă muncă, amândouă? Maia Morgenstern: Talentul nu te va lăsa să nu muncești. Mi se pare atât de simplu! NU se poate. Poate că și asta este una dintre definițiile posibile ale talentului. NU am pretenția că știu definiții, că dau definiții. Nu te lasă. Ești preocupat, atenția ți-e acolo și atunci munca este altceva decât ceea ce gândim, percepem prin muncă, și oftăm și ne este greu și am vrea să se termine mai repede. N-ai vrea să se termine deloc. Ai vrea să mai încerci o dată ai vrea să mai pui lucrurile cap la cap, te nemulțumești de soluția de azi, ți se pare că ai rata oportunitatea să creezi în ceea ce ai de creat mai știu eu cum. OAMENII SUNT NEMULŢUMIŢI, SUNT DEZAMĂGIŢI Sabina Iosub: Cum percepeți lumea în care trăim acum, societatea românească? Maia Morgenstern: Oamenii sunt nemulțumiți sunt dezamăgiți, aici este și vina eu știu nu știu cum aș putea spune, atenția noastră este abătută de foarte multe ori în alte direcții decât problemele grave, serioase. Hai să mergem pe stradă să discutăm acum dacă știm care sunt ultimele hotărâri ale Parlamentului și care sunt schimbările. NU prea știm. Trăim într-o societate manipulată și nici măcar nu sunt foarte originală când spun asta. O societate debusolată, avem nevoie de debușeuri ale furiilor noastre, ale nemulțumirilor noastre, ale dezamăgirilor noastre și atunci ne zbârlim la tot felul după care ne luăm vacanță și ne mai întâlnim la toamnă să mai suferim o dată pe niște teme. Sabina Iosub: Ce putem face noi, unii pentru ceilalți, că mi-e destul de clar că nu putem aștepta de la nimeni salvarea. Maia Morgenstern: Am spus că nu mă erijez în a da definiții și soluții. Habar nu am! Aș spune lucruri comune și mi-e groază de locuri comune. Că mai buni, că mai drepți, că mai cinstiți. Nu știu, aș începe prin a nu arunca o hârtie pe stradă. Aș începe prin a nu răspunde cu agresivitate la agresivitate. Aș răspunde cu controlarea instinctului revanșard… Sabina Iosub: De fapt, mergem tot spre educație... Maia Morgenstern: Asta e clar, dar ce înseamnă educația, ce înseamnă școala? Sabina Iosub: Și cei 7 ani de acasă... Maia Morgenstern: Asta e clar. Cum ne creștem copiii, în ce spirit fiind atât de ocupați, atât de stresați, atât de ahtiați suntem bombardați în permanență de știri, de articole despre dezvoltarea personală. E cum privim la televizor, o reclamă la mâncare, una la slăbit. Și mai înțelege ceva de aici dacă poți. Apăsăm pe niște butoane. Totul devine mult mai simplu apăsând niște butoane. Viața noastră a devenit o atingere. Sabina Iosub: O să vă rog să-mi dați niște definiții așa cum le simțiți. o să vă spun niște cuvinte și vrea să știu prima dvs reacție la ele. Adevăr? Maia Morgenstern: Aer! Sabina Iosub: Dreptate Maia Morgenstern: Ideal de atins Sabina Iosub: Iubire Maia Morgenstern: Miracol Sabina Iosub: Fericire Maia Morgenstern: O stare permanent asumată. Decizie personală. Sabina Iosub: Viață? Maia Morgenstern: Apă! Sabina Iosub: Moarte Maia Morgenstern: Somn AŞ VREA CA SUBIECTUL VIOLATORILOR AFLAŢI ÎN LIBERTATE SĂ NU SE STINGĂ Sabina Iosub: E un subiect acum în dezbatere, nu știu dacă ați observat, sunt foarte multe cazuri în țară de violatori care sunt în libertate. E o dezbatere națională pornită de la niște cazuri descoperite de presă Maia Morgenstern: Știți ce mă doare cel mai tare? Este un subiect acum! Atins acum, se discută acum. Aș vrea să discutăm tema asta peste o lună, peste două luni, peste trei luni. Să nu se stingă, cum se stinge orice temă după ce apare altceva. Sabina Iosub: Eu îmi doresc să vorbim pănâ se schimbă ceva, pentru că este clar o problemă undeva. Mă întreb ce poate simți o mamă când aude astfel de cazuri. Eu am simțit neputință. Nu sunt mamă, dar am simțit că sunt neputincioasă în fața a ceea ce auzeam pentru că nu-mi dau seama cum putem să Ie protejăm. Maia Morgenstern: Este o temă extrem de serioasă și nu de azi de ieri și nu pentru că e vară și nu avem alte subiecte de discuție. Este vorba despre abuzurile comise asupra femeilor la toate nivelurile. La nivel emoțional, la nivel fizic, este vorba despre educație, este vorba despre mentalitate, care nu se schimbă peste noapte. Este vorba despre tema păcatului originar, femeia trebuie să sufere, este un subiect extrem de complicat, extrem de dureros. Sunt răni și cicatrici care nu se pot vindeca niciodată. Sabina Iosub: Mentalitatea e cred cea care ne blochează în aceste discuții și în a face ceva concret. Câți ani ne mai trebuie să schimbăm mentalități? Sau, putem oare să le schimbăm? Maia Morgenstern: Da, nu știu câți ani, habar nu am. Din păcate, dacă ar fi România singurul loc din lume unde se petrec violuri încă ar fi bine. Dar nu se întâmplă numai aici. Se întâmplă și-n societăți pe care le numim civilizate. Atât îmi doresc. Să nu fie doar o temă de o vară. Din păcate am ajuns atât de neîncrezătoare și cred că nu sunt singura. De la ce ni se încearcă a ni se abate atenția fluturând subiectul asta? Ne întâlnim peste 3 luni? Tare ar fi bine să ne întâlnim să dezbatem și să schimbăm efectiv ceva. Sabina Iosub: Revenind puțin la teatru... Ați jucat roluri în registre diferite. Abordați foarte ușor orice. Maia Morgenstern: Ușor nu, dar mi-e drag orice rolișor… Sabina Iosub: Unde v-ați simțit cel mai bine? Sau, există cel mai bine? Maia Morgenstern: În viitorul proiect! Gândul și toată concentrarea se îndreptă către următorul proiect. Sabina Iosub: Ce urmează? Maia Morgenstern: Să ne întoarcem în teatru. Despre marile proiecte îmi place întotdeauna să vorbesc la timpul trecut după ce ele se vor fi împlinit. Am primit o propunere foarte interesantă, un Shakespeare, dar… Sabina Iosub: Un mesaj pentru cititorii Jurnalului Naţional? Maia Morgenstern: Să fie sănătoși, să fie bucuroși, să știe a discerne adevărul din ceea ce se livrează, și-i așteptăm cu drag la spectacolele noastre.

"Spovedania” fostului mare actor Dragoș Pâslaru: „În ’90 au vrut să mă omoare! Am fost foarte fericit!” / EXCLUSIV EVZ

La 25 de ani după ce pe actorul Dragoș Pâslaru aproape că l-au omorât minerii și la 15 ani după ce s-a călugărit, Părintele Valerian, de la schitul Pătrunsa, a dat primul interviu. Călugărul povestește despre viața ca pustnic, de convingerile sale ortodoxe și legionare, și de satisfacțiile vieții în sutană. În 1990 era tânăr, frumos, deștept și celebru. La 39 de ani, avea lumea la picioare. Era căsătorit și avea un copil. Jucase în filme care au rămas în istoria cinematografiei românești și interpretase roluri de teatru memorabile. Filmul „Drumeț în calea lupilor”, în care i-a dat chip legionarului Horia Sima, i-a marcat existența lumească. Numai că, în iunie, l-au bătut minerii de l-au băgat în comă. Fusese un participant activ la Revoluție și s-a remarcat ca o voce extrem de critică la adresa regimului iliescian, în protestul maraton din Piața Universității. După un sfert de veac spune că, de s-ar fi născut ceva mai devreme, ar fi fost, cu siguranță, legionar! Atunci a fost declicul. Pe punctul de a muri a avut o revelație. Cinci ani a trăit cu ea în sine însuși. Abia în 1995 și-a luat inima în dinți și s-a hotărât. Un an mai târziu a îmbrăcat haina monahală. Devenise ucenicul „Fratele Vasile”. În 1999 a fost tuns în monahism. A devenit călugăr și a fost botezat Valerian. A ales cea mai grea cale: sihăstria. A trăit ani buni, în creierii munților din Vâlcea, singur printre sălbăticiunile pădurilor. Anul trecut, Părintele Valerian a fost hirotonit preot, de către Înaltpreasfințitul Varsanufie. Dragoș Pâslaru este acum Ieromonah la schitul Pătrunsa, din Arhiepiscopia Râmnicului. După 25 de ani, ni s-a „spovedit”. „Și la București sunt credincioși!” L-am găsit pe Ieromonahul Valerian la schirtul Iezer unde venise să le slujească măicuțelor de acolo. E înalt, dar pare mai înalt când vorbește, iar ochii săi albaștri te ard la rece. „Când v-ați împărtășit ultima oară? Ca să știu cum să vorbim...”, ne întreabă blajin Părintele Valerian. Dăm din umeri și înțelege: de prea mult timp. „Dar voi nu vă gândiți la strămoșii voștri? Că suntem o țărișoară nouă, de la 1918! Că, până atunci, ne-am bătut între noi la indicațiile unor puteri străine. Singura care nu s-a bătut a fost Biserica. Ea a unit neamul!”, ne ceartă călugărul. Apoi, gândește cu voce tare: „Românii care părăsesc țara se pierd în afară… La a doua generație, copiii lor uită limba română. Or, limba noastră nu s-a schimbat de secole! A primit influențe și după le-a abandonat. Un străin, Sf. Antim Ivireanul, ne-a zis să slujim în limba română... Că e limbă liturgică!”. În fața sa te simți ca la un control RMN. Cuviosul Părinte Valerian te scanează în fiecare celulă. Și te simți viu. La întrebarea dacă, la el acasă, la Pătrunsa, Dumnezeu e mai aproape de noi, mai mult ca în Capitală, călugărul se închină: „Dumnezeu e peste tot! La Pătrunsa găsește omul mai multă liniște. Dar să știți că și la București sunt oameni foarte credincioși!”. Procentul, în schimb, e net în favoarea schitului... Singura ispită: șoriciul Când a plecat la mânăstire s-a consultat cu prietenii? Cu familia, că avea nevastă și copil? „E un pas hotârâtor și nu poți să-l faci ca nebunul. Există o reacție de opoziție... Sunt lucruri intime...”. Dar familia, mai vine la el? Oftează și își împreuează mâinile: „Mă vizitează atât cât trebuie. Băiatul meu e realizat, familial, profesional și spiritual. Întâlnirea nevăzută este cea mai importantă. Au înțeles ce înseamnă călugăria. Gândul către lume poate fi o ispită!”. Te privește fix în sclere și rostește: „Datorită rugăciunii călugărului, dacă el ajunge în Rai, Dumnezeu mântuiește până la a șaptea generație de vii au adormiți!”. La întrebarea de ce a ales munții Râmnicului și nu Muntele Athos, Părintele Valerian surâde: „Nu m-a atras străinătatea. Am fost, am colindat, dar n-am văzut ceva mai grozav ca România! Doar Japonia m-a surprins plăcut”. Și, nu-i lipsește nimic din viața lumească? Râde: „Absolut nimic! Când m-am lăsat de carne, am avut ispite numai la șorici... Amintiri din copilărie!”. Anul trecut, Părintele Valerian a fost hirotonit preot, de către Inaltpreasfințitul Varsanufie. Fostul actor Dragoș Pâslaru este acum Ieromonah la schitul Pătrunsa, din Arhiepiscopia Râmnicului „Eram un năuc, un hăbăuc!” Dar, de ce Valerian? Ce semnificație are? De unde până unde, că pe el, în buletin, îl cheamă Dragoș Vasile Pâslaru? Părintele zâmbește: „Când ne călugărim, primim alt nume. Valerian înseamnă: a fi puternic, sănătos! Părintele arhimandrit Neonil Ștefan e cel care mi l-a dat când m-a călugărit”. O întrebare vine, firesc: „A fost Dragoș Pâslaru un om religios, care se spovedea, împărtășea și mergea la slujbe?”. Părintele Valerian se întristează: „Eram un năuc! Un hăbăuc! O creație a regimului. Șansa a fost că familia a fost religioasă. M-am împărtășit până în clasa I. Bunicul, preot, a ridicat opt biserici și a fost deținut politic la Gherla, iar pe tata l-au dat afară din Armată”. Recunoaște că în tinerețe a fost un boem cu tot ce înseamnă asta. „Gheorghe Dinică zicea: «Joci cam puțin!». Că cei care jucau mult la teatru n-aveau timp de boemie”. Când vine vorba de băutură, râde: „Eram spre competență...”. Părintele are o voce subțire și e foate slab. Doar ce a terminat de slujit Liturghia. Un pustnic pârât! Un călugăr pârât! A trăit ca pustnic muți ani, prin Munții Căpățânii. „Călugăria este o trăire pe care nici el, călugărul, nu o înțelege! Ne cheamă ceva, mergem și ne trezim într-o lume miraculoasă... Sihăstria trebuie să dureze o viață, nu câțiva ani, acolo!”, e modest pustnicul. Îi e dor de locul unde a schivnicit amar de vreme: „Acum nu e nimeni acolo... M-aș mai duce, dar n-am timp”. Spune că i-a fost ușor: „Toată lumea crede că mi-a fost greu. N-am avut nevoințe acolo! La o lună, două, coboram la mănăstire. Iarna, mai rar... Depinde cum mă coordona duhovnicul meu”. Dar cu mâncarea, apa, căldura, cum era? Îl pufnește râsul: „Apă de la izvor și mâncare pustnicească: urzici, lobodă,muguri de fag, ciuperci de tot felul, fragi mure! La pustie nu poți rezista fără rugăciune! Poți să ai camioane de mâncare, trebuie să te rogi neîncetat...”. Se închide în el: „Eu sunt un pustnic pârât! Un călugăr pârât!”. De ce se pedepsește, oare, cu vorbele acestea? „Pentru că n-am pus început bun! Deși am ajuns ieromonah... Am văzut călugări, dar călugăr nu sunt! Sunt doar îmbrăcat... Tre’ să fii călugăr cu sufletul. Starețul de la Pătrunsa, Părintele Varsanufie, e autentic! A fost pustnic și aic, dar și în Israel, în deșert... ”, se flagelează cu vorbele sale ieromonahul Valerian. Și-a dat binețe cu fiarele pădurii Părintele Valerian spune că lumea trebuie să vină la mănăstire, nu călugărul să iasă în lume: „Devin pradă Satanei! Că nu de oameni ne temem... Călugărul e un trofeu pentru Satana!”. Iar acolo sus, în văgăuna dintre munți, s-a apărat singur. „Mi-am dat binețe cu fiarele pădurii și fiecare și-a văzut de treaba sa. Animalele te recunosc ca vecin. Călugărul nu mănâncă carne și nu bea vin, miroși altfel! Atunci te lasă în pace...”, conchide fostul schivnic. Carne nu mai mănâncă de 20 de ani. Doar pește și vegetale: „Rugăciunea e o gustare Dumnezeiască!”. O viață tare grea… Se revoltă: „Acum numai viață nu trăim! Viața e Hristos!”. În pustnicie a conviețuit cu două pisici. De ce nu un câine? „Animalele se hrănesc cu căldura pe care le-o dai! O pisică vânează singură păsărele, șoareci, șopârle. Câinii numai în haită! E greu să-l ții...”. La mănăstire, călugărul Valerian „a avut ascultare” la bucătărie și la grădina cu zarzavaturi. Mâinile sale, arse de soare, au și acum palmele bătucite de muncă. „Am fost apoi, la pomelnice…, pompos se cheamă: cancelarie!”, se rușinează monahul. A cântat și în strană: „Ca actor am cântat și io… Da’ cu efort și mare rușine!”. „M-a torturat Truțulescu!” În iunie ’90 l-au bătut minerii, care aveau poze cu el în costum de legionar. Erau capturi din filmul în care l-a jucat pe Horia Sima. O diversiune. „Nu m-au bătut, m-au torturat! Fusesem în Piața Universității... Acolo mă limpezisem, cunoscusem oameni care erau și sunt stâlpi ai societății! Cu puțin timp înainte, Marian Munteanu mi-a zis că eram urmăriți și condamnați la moarte! Cine putea asta pe atunci? Au vrut să mă omoare. M-au lovit cu o bâtă cu țepi ascuțiți la cap!”, povestește Părintele Valerian, fost Dragoș Pâslaru. „Am căzut, dar vedeam de deasupra. Sufletul meu a strigat: «Am murit! În sfârșit, am murit!». Am fost foarte fericit. N-am mai întâlnit starea aia! M-au tot lovit și nu muream... Acum ceva vreme m-am trezit la Frăsinei cu doi procurori. Vroiau să mă facă să intru în proces împotriva lui Iliescu. Eu le-am spus că nu mai am nimic, cu nimeni! Și ei mi-au zis că am fost torturat de maiorul, pe atunci, Truțulescu. Am auzit că a ajuns la pușcărie!”. Nu-i e dor de nimic din lume La vot nu a mai fost. „E o aberație să meragă călugării la vot! Păi, pe cin’ să aleagă? Ei nu știu!”. Nici la televizor nu se uită, nici la radio nu ascultă. „Nici ziare nu citesc... Am mai văzut că ne mai vin chestii împachetate, da’ mă feresc că mai văd femei goale și tot felul de lucruri șocante, care îți pulverizează rugăciunea!”. Ia în mână ultimul număr din Evenimentul zilei, cu teamă și îl pune deoparte: „O să mă uit mai târziu”.La oraș a ieșit doar de câteva ori: „Doar când a trebuit. La «ascultare» la Vâlcea. La Craiova și la Sibiu la niște colocvii dedicate personalității ieromonahului Ghelasie care mi-a fos duhovnic și la Pitești pentru sănătate”. Dar de București nu-i e dor? Răspunsul e sec: „Nu! Nu mi-e dor de nimic din lume!”. L-a sălbăticit, oare, sihăstria? „Dacă te-ai sălbăticit înseamnă că țiai ratat puțin menirea de călugăr! Călugărul se roagă pentru lume, pentru păcătoși, de-aia se retrage el!”. „Sigur aș fi fost legionar!” A avut roluri memorabile în filme ca: „Pruncul, petrolul și ardelenii”, „Ochi de urs”, „Balanța”, „Să mori rănit din dragoste de viață”, dar cel care a rămas în conștiința colectivă a fost cel al lui Horia Sima, din „Drumeț în calea lupilor”. „Regret foarte tare că am făcut acel film. Îi arăta pe legionari așa cu n-au fost! Tare necăjit am fost! Legionarii n-au fost fasciști!”. Simpatia sa pentru curentul legionar și pentru Căpitanul Corneliu Zelea- Codreanu este evidentă. „Sigur că l-am simpatizat... Ce voia Codreanu? Ca neamul românesc să devină ceea ce fusese! Să revină la ortodoxie și să aibă o conduită normală! Ca România să fie a românilor! Să iasă bărbați și femei adevărate, nu niște..., ale unei societăți în derivă!”, se înfierbântă ieromonahul. Dar despre urmașul Căpitanului, ce zice? „Horia Sima n-a mai avut nicio șansă să realizeze ce și-a propus Codreanu!”. Dar de crimele legionarilor? „Echipele morții se numeau așa pentru că, după ce omorau pe cineva, se predau și știau ce îi așteaptă! Dar nu sunt de acord cu crimele făcute... Aici mă supăr... În Legiune nu se dădea ordin pentru crimă!”. Spune că legionarii te făceau să-ți iubești țara și să fii bărbat adevărat: „De mă nășteam atunci a-și fi fost, desigur, legionar!”. Trage aer în piept și se întreabă: „Ce au făcut partidele când 400 de legionari au fos căsăpiți într-o zi, fără judecată? Istoria trebuie cercetată cu atenție!”. Toți oamenii se nasc să ajungă sfinți! Îl vizitează mulți dintre prietenii de odinioară. La hirotonirea sa au fost Claudiu Bleonț, Magda Catone, Manuela Hărăbor și mulți alții: „Le-am zis să vină așa mulți la înmormântarea mea, dacă reușesc să mor frumos, cu fapte bune”. Dar soția și fiul său? „Normal ar fi să nu vină. Să nu mai fie nicio legătură. Dar monahismul românesc e foarte echilibrat. Mai vin...”. Părintele Valerian se închină adânc, de mai multe ori, când intră în biserica schitului Iezer. Sărută moaștele Sfântului Antonie de la Iezeru, ne invită să-l urmăm și ne spune, înainte de plecare: „Toți oamenii se nasc să ajungă Sfinți. Altfel, Dumezeu ar fi cinic!”.

claudiu-bleont-jumatatea-noastra-e-in-noi

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/interviuri/claudiu-bleont-jumatatea-noastra-e-in-noi-690101.html

Se spune despre Claudiu Bleonţ că este un actor fabulos, un rebel, un nebun frumos... Dar înainte de toate este un om care iubeşte oamenii, care îşi respectă ţara, îi preţuieşte valorile, îi critică defectele. Spune totul verde în faţă, fără filtre, fără jene. Şochează uneori, dar nu regretă. E natural. Ştie că iubirea înseamnă să îi laşi celuilalt libertatea să aleagă şi nu-şi caută jumătatea pentru că el crede că jumătatea noastră e tot în noi. Sabina Iosub: Se spune despre tine că ești un actor fabulos, un rebel, un nebun frumos... Tu cum te vezi, de fapt? Claudiu Bleonț: Om! Om, om... Sunt o conjuncție de mai mulți factori. Sunt determinat de liceul german, de grădinița germană... Eu într-a patra studiam expresionismul german...făceam estetica urâtului. M-a ajutat enorm literatura germană. Nu mă consider rebel de dragul rebeliunilor. E o chestie reactivă. Om, mă simt om. Sabina Iosub: Vorbeam zilele trecute cu cineva și îmi spunea: E fabulos omul! Eu cred că el se joacă pe el, de fapt... Claudiu Bleonț: Aici am să dau un răspuns al patriarhului teatrului contemporan în momentul de față – Peter Brook. La un stagiu în Germania, în Berlin, a fost întrebat de un coleg actor din Elveția cât în momentul unui rol... cât din mine sunt eu și cât e rolul. Și el a răspuns: Always fifty-fifty. Deci orice rol din teatrul universal poate fi jucat de orice om de pe această planetă pentru că suntem o singură specie cu două genuri – masculin, feminin. O parte e vorba de Filoctet, dacă mă gândesc la Sofocle, rolul Filoctet și o parte pishofizicul meu – părinții mei, școala, informațiile, profesorii, regizorii cu care am lucrat. ÎI MULŢUMESC MAMEI CĂ M-A ADUS PE LUME Sabina Iosub: Se spune că suntem cumva suma amprentelor ce au fost puse pe noi... Claudiu Bleonț: Asta e adevărat. Sabina Iosub: Cine au fost cei care și-au pus amprenta asupra ta? Claudiu Bleonț: În momentul în care am înmormântat-o pe mama, slujba am făcut-o aici în curte și a venit vărul meu, părintele Emil Soare, și imediat după slujbă a spus ceva, că părinții mei i-au cununat. Și mi-am dat seama că în momentul ăla trebuie să spun ceva. Mă așteptam să fac acest lucru la cimitir. Cu lacrimi în ochi, dar nu lacrimi de tristețe, am spus: îi mulțumesc mamei că m-a adus pe lume în limba română, în cultura română, în ortodoxie. Că mă bucur de timpul parcurs. Mă bucur de experiența până în 1989, cu stagiatură cu spațiul, să zicem cu ghilimele comunist, mă bucur de cei 25 de ani de altă Românie... Chiar am spus la Avignon când am fost în anii 90 cu mulți colegi de-ai mei de la Caramitru, Felix Alexa, Maia Morgenstern, Mircea Diaconu...am dat un interviu la Liberation și vorbeam despre condiția noastră. Și am făcut o mărturisire care l-a uluit pe ziarist. I-am spus: am o șansă imensă în această viață - să trăiesc în două lumi. Și a spus: cum? Păi eu până în 1989 am trăit într-un sistem pe care voi nu o să-l cunoașteți, nici nu vă doresc să-l cunoașteți, și am fost definit, acordat, definit și prin deciziile mele vis a vis de acel sistem. E, de un an de zile noi nu vom mai trăi așa. Și i-a plăcut. Că îmi dădeam seama... ieșeam pentru prima dată din țară oficial, normal. Mă bucur pentu toți românii din diaspora. În sfârșit România are două mâini, are doi plămâni. Au ieșit oamenii și știu, văd, s-au inspirat, și-au dat seama că există toalete publice, și-au dat seama că poți să ieși cu câinele tău și să strângi după el într-o pungă de plastic cu o mănușă. Că poți face curat, că poți fi responsabil, că poți fi independent, că poți toate lucrurile astea. Care în continuare mă determină. Dacă tu ai spus despre mine ce ai spus și eu am spus om, o pun și în contrasens – fiecare dintre noi este fabulos, rebel pentru că e o relație de tensiune. Tu cu viața, tu cu tine. Și această tensiune e energia care te face să decizionezi, să te ridici, să cazi, iar să te ridici, iar să cazi și asta înseamnă drum, cu siguranță evoluție. Nu m-aș întoarce în trecut. Deloc. În nicio etapă a vârstei mele. Pentru că ce gândesc acuma nu gândeam atunci. Sabina Iosub: Te-ai gândit vreodată să pleci din țară? Claudiu Bleonț: O singură dată am avut tentația asta. O singură dată la Avignon, atunci când am ieșit în 90. Dar cred că era ceva, și de multe ori am văzut acest lucru, o rezonanță cu istoria neamului. Deci noi suntem interconectați, în primul rând ca specie pe această planetă, și în al doilea rând interconectați cultural. Deci eu vibrez la un moment dat, am trăiri subconștiente legate la subconștientul colectiv. Și erau anii 90. Toată lumea putea să plece, să cunoască, să facă experiență, să voiajeze. Și am avut pentru câteva zile așa o tentație că aș rămâne. Și am rumegat-o, am meditat-o... ce-aș face, mi-am dat seama că aș fi homeless, că aș face muncă cu ziua să am ceva și că aș colinda, aș călători. Eram convins că voi face experiențe, voi cunoaște oameni, întâmplări. Și pe urmă mi-am zis: cam cât aș face asta? Păi vreo doi ani. Și apoi m-aș întoarce acasă, dar acasă însemnând două lucruri – acasă și în a face debriefingul, a face rezumatul. Deci era și în planul fizic, să mă întorc acasă în România și să mă întorc acasă în mine și să le cern toate experiențele astea timp de doi ani și să le pun pe hârtie ca o mărturisire obiectivată, nu neapărat că vreau să vă spun ce am trăit eu ci în sensul să le pun ca un statement. Asta am făcut în doi ani și asta am învățat în doi ani. E O ȘCOALĂ IMENSĂ SĂ FII OM Sabina Iosub: Cum ești tu cu tine acum? Claudiu Bleonț: Am devenit mai fluid în a-mi acorda dezacordurile. Am învățat să mă bucur de faptul că sunt frământat, să îmi dau seama că frământările sunt variante de neînțelegere a unor situații, că am de lucru cu aceste neînțelegeri și cred că ăsta e rostul pentru care suntem aici. E o școală imensă să fii om. E singura școală. Brecht are, apropos de teatru sau de oricare dintre arte: Toate artele lumii nu au decât un singur rost, să îl învețe pe om arta de a trăi. Sabina Iosub: În multe roluri ai reușit cumva și să ne transpui în altă lume. Crezi că e ceva Dumnezeiesc în ceea ce faci? Claudiu Bleonț: În măsura în care, ca să păstrăm o măsură... Îmi place ortodoxia atâta timp cât mărturisește și latura de tehnică spirituală, de știință, de antrenament. Văd o mare rezonanță, pentru mine, între Zen Budism și ortodoxie, între ortodoxie și hasidism sau alte tradiții contemplative și practice. Și cred că sunt în aceeași măsură, ca tot universul făcut și eu din văzut și nevăzut. Și aici, în liceul german, printr-a șasea sau a opta m-am îndrăgostit de Blaise Pascal care spunea: Omul este jumătate porc, jumătate sfânt. Paradoxul e cu cât își dorește să devină mai sfânt, devine mai porc. Așa că prefer să mărturisesc latura animalică din mine sau s-o recunosc și să spun că am de lucru la o parte nevăzută, de conștiință – conștientizare. Nu să spun că o am că s-ar putea să devin de nesuportat pentru cei din jur. Dacă eu cred că sunt realizat și voi nu, începe un mare pericol. Sabina Iosub: Ai vorbit de-a lungul timpului despre momente în care cu un singur gând ai reușit să îți schimbi starea... Claudiu Bleonț: Nu cu gândul meu. Una dintre bibliile mele este Lao tzu tao te ching. Când am deschis expoziția mondială de la Shanghai nu am știut cum să încep, dar pentru că o am tot timpul cu mine, am deschis-o la un moment dat. Și am spus atunci: Mă numesc Claudiu Bleonț, sunt latin, creștin-ortodox și biblia mea este Lao tzu tao te ching. Vreo 2-3.000 de chinezi s-au bucurat. Pentru că ce găsesc acolo nu e nimic diferit față de ce îți spuneam. Sunt în același timp admirator al lui Dalai lama, îl găsesc în scrtierile și în practica de căutare, de formare a caracterului și lucrul la umanitate valabil în orice cultură să zic spirituală în sensul religioasă, care urmărește o relegare. Asta înseamnă religia, să refaci o legătură un un univers mai amplu și mai extins și mai subtil. Suntem născuți din această carne, cum zicea Hamlet, de s-ar preface în rouă, dar vibrațiile dintre noi sunt din stele. Până și Crezul zice: Făcătorul tuturor văzutelor și nevăzutelor. Deci e un întreg, un tot. Asta face teatrul, mărturisitor de trăire și poveste umană. Și, da, poveștile umane au în ele o orizontală și o verticală misterioasă, tainică. În teatru, ca și în viață, nu poți condamna total pe cineva. Fiecare personaj până la extremul negativ, să zic Richard al III-lea, are partea lui de justificare în ce a început și cum a trăit și câte hecatombe de cadavre s-au adunat pentru ca el să ia coroana Angliei. E povestea speciei. Există undeva o zonă a mărturisirii noastre ca oameni de teatru dincolo de morală. Pledoaria. Poți să joci personaje care în plan social sunt condamnate, dar tu le mărturisești, noi le mărturisim. Sabina Iosub: A fost vreun personaj pe care ți-a fost cu adevărat greu să îl joci? Claudiu Bleonț: Cu fiecare e o încercare pentru că e o stare de fapt care jumătate nu-ți aparține ție. Și e o relație sado-masochistă cu personajul. Te și enervează că el decide într-un fel, în același timp accepți, pe urmă ai încercat tu să îl posezi pe el, trebuie să păstrezi tiparul piesei, nu poți să schimbi acțiunile, dar vrei să-l întorci altfel și din această combinație iese ceva. Până la sfârșit pentru noi toți este o sinteză faptul că suntem pe scenă. Chiar dacă se spune: te-am mai văzut așa, tot o sinteză e. Chiar dacă sunt mai bine identificat în fața ochilor tăi tot sunt într-o condiție care nu e a mea. Dar tu ești tot ăla. Da, dar sunt într-o altă condiție. Uite, de exemplu sunt actor, dar într-un rol aș putea să devin medic, dar real pentru asta mi-ar trebui cel puțin 6-7 ani de școală și o grămadă de examene și așa mai departe. Aici printr-un declick tu convingi că ești medic. Dar tu vezi că e jucat tot de Claudiu Bleonț pe care l-am văzut jucând un homeless, un zălud. Până la sfârșit fiecare dintre noi e o poartă de acces, și asta o spun tot învățată de la Peter Brook, suntem o conductă către înțelesuri mai adânci. Ca și preoția într-un fel, și medicina într-un fel. Medicul se dăruiește total operației. El nu e operația. Nu e nici rana. Sabina Iosub: Ai fi putut să fi altceva în viața asta? Claudiu Bleonț: Mi-a plăcut foarte mult că am avut o audiție pentru un film german și pentru prima dată după ce am dat audiția am fost întrebat: ce altceva ai fi vrut să faci dacă nu ai fi făcut asta? Și a fost un moment în care m-am gândit mă, chiar mișto întrebarea asta și mi-am dat seama că mi-ar plăcea să fiu antrenor de sport sau psiholog al unor echipe de ceva sau trainer personal, mi-ar plăcea să fiu instructor de aikido, medic, preot, dar până la urmă mi-am dat seama că există un numitor comun – toate-s legate de oameni. Sabina Iosub: Iubești oamenii? Claudiu Bleonț: Da! Mi-e și rușine să o spun. Sabina Iosub: De ce? Claudiu Bleonț: Las-o cu discreție așa. Pentru că în același timp am momente... Am plecat odată de aici. Iulia trebuia să facă o ecografie, mai avea puțin până la naștere și trebuia să ajungem la spital până în ora 7, că se aglomerează. Și am zis da, 7 e o oră în care deja Bucureștiul e plin, să plecăm pe la fără un sfert. M-am trezit, eram creștin-ortodox total, eram buddist zen, eram iluminat, totul era soare, eras lumină, era pace, era iubire. N-am găsit taxi, dar eram... nu-i nimic, draga mea, mă duc, totul e perfect. Totul era perfect, da? Și ajung în capăt la Maior Coravu unde era un singur taximetrist care nu a vrut să meargă până la spitalul Sf Pantelimon. Am închis ușa și timp de 30 de secunde am înjurat. Și după 30-40 de secunde m-a luat un zâmbet că mi-am dat seama că înainte eram solar zen. Mă frământă, că iese uneori așa un vulcan noroios. Zic: ești instabil. Sabina Iosub: Și ești? Claudiu Bleonț: Tu, da. Mi se întâmplă. Și de-asta vreau să păstrez măsura. Cred despre mine lucruri frumoase, dar n-aș vrea să bat cu pumnul în masă că s-ar putea să se întoarcă împotriva mea ceea ce spun. E MULT FARISEISM LA NOI Sabina Iosub: Ai avut multe momente când ai șocat... Claudiu Bleonț: A fost un șoc momentul ăla când mi-am dat chiloții jos. Eu aveam un proces de fierbere interioară. A fost și presiunea asta care a fost socială că mai fusese un referendum... Nu-mi place că în România foarte multă lume se vaită. Din observațiile mele văitatul nu este total. Cred că a rămas din comunism un lamento. Dar românul are acum pașapoarte, umblă prin lume, e plin de supermarketuri în România, dar a rămas o zonă de mare fariseism. Și în pledoaria mea, lucrând 8 luni de zile la rolul lui Richard al III-lea am zis nu-mi place că în România foarte multă lume se vaită. Și din punct de vedere psihologic, ele se duc în subconștient, depun o zgură subtilă, nu adâncă, dar subtilă. În teatru oricum ar fi, trebuie să joci. Mergeam pe ideea asta... regatul meu pe un cal. După 8 luni de lucru la spectacol pentru mine cea mai bună replică e a scutierului lui Richard al III-lea care după ce s-a trezit din coșmar visându-i pe toți cei pe care i-a omorât care îl blestemă și spun să îți dea Dumnezeu să îți cadă mâna, să nu fii aprig în luptă, să mori că ne-ai omorât pe frate, pe soție.... El se trezește și e terminat de remușcări și îl întreabă pe scutierul lui care a stat lângă el de dinainte ca el să ajungă pe tronul Angliei, părtaș la ce a decis stăpânul și îi spune: Vom avea ciocniri azi, nu? Și el zice: Da, my lord. Vom da și vom primi. Deci o replică de o forță... Eu am făcut 7 ani de scrimă la Steaua, am făcut armată, cu unul dintre colegii mei, Alexandru Darie, am spălat wc-uri turcești 9 luni de zile la Plenița. Îți dai seama că baie făceam împreună că nu aveam dușuri personale. A sta dezbrăcat îți dai seama că nu e... În același timp simți că e un curaj. Și așa am făcut: Uitați, ca un nivel de acceptare. Însă gestul a bătut cuvântul. Nu se mai auzea. Doar că s-a păstrat ideea că ăsta e nebun. Sabina Iosub: Ai regretat vreodată? Claudiu Bleonț: Nu! Nu! N-aș mai face-o, că aș deveni caz clinic, dar nu am regretat-o. Nu am urmărit nimic cu acel lucru. A fost o experiență care a avut rostul ei. Nu fac pledoaria gestului. Nu zic că e un exemplu de urmat și așa trebuie să ne purtăm. Nu. Sabina Iosub: Nu te-ai temut de o ștampilă ce ți-are putea rămâne după gestul ăla? Claudiu Bleonț: Nu. În momentul în care l-am făcut eu așa am simțit. Nu m-am gândit unde va duce chestia asta. Poate dacă mă gândeam nu o făceam. E și o societate mai închisă a noastră. Madonna când a venit la Cannes? E mult fariseism la noi. Noi nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu miroase. Sabina Iosub: Ce mai faci acum? Ce mai joci? Cum arată viața ta acum? Claudiu Bleonț: O întâlnire extraordinară – sunt 4, s-au nimerit să le repet în același timp. La Teatrul Metropolis am jucat un Woddy Allen, Cum se cuceresc femeile și a fost extraordinar. După ce am primit invitația lui Liviu Lucaci să joc într-un fel chiar pe Woddy Allen, m-am dus și am intrat pe net și mi-am dat seama că asta e o șansă să intru într-o rezonanță cu unul din oamenii care au hrănit civilizația umană cu ideile lui, cu felul lui de a fi. Apoi ce îți spuneam de Colaboratorii, John Hodge, unde joc Stalin și Dragoș Huluba joacă Bulgakov. Relația Stalin-Bulgakov imaginată de John Hodge, cel care a făcut Trainspoting și are un Oscar pentru el. Pe urmă la Teatrul Național – Terorism, în regia lui Felix Alexa, frații Presniakov, un text foarte interesant. Îmi plac textele moderne. Uite, am un mare român... Ce înseamnă pentru mine Brâncuși, dar în altă zonă una spirituală înseamnă el - Ivan Patzaichin. Am avut o premieră cu Amedeu sau scapi de el cu greu, Eugen Ionesco, la Tulcea, Marius Urzică era invitat și juca în spectacol și la premieră era Ivan Patzaichin. Ne știm de ani de zile și îi port un respect neștirbit, deci așa ceva nu se va șterge pentru sufletul meu. Îi port acest respect pentru cei 16 ani, 4 cicluri olimpice să se păstreze în formă și să ia medalie olimpică. Și mi-a spus: cel mai greu lucru a fost să mă reinventez. Și l-am ascultat și pe urmă am stat și m-am pus așa într-o zi și zic... stai într-un genunchi, cu pagaia în mână și faci așa... Ce poți să reinventezi aici? Și în același timp a pus un accent... mentalul care determină corpul. Hai să zic iei anul ăsta la olimpiadă, peste 4 ani ești ok, dar peste 8 deja a venit un ciclu de juniori care au intrat la seniorat, 12 ani – două cicluri de junori, din toată lumea, mușchi pe ei, sânge tânăr, 16 ani??? Și poate că îmi place această afirmație a lui pentru că o consider esența ființei umane. Și am mai avut o premieră în debutul unui tânăr foarte talentat, Dragoș Mușoiu, la Craiova, o dramatizare după Răzvan Petrescu, spectacolul se numește Spargerea. Și am bucuria că în lunile astea am jucat cu foarte mulți tineri extrem talentați. Teatrul românesc va merge foarte bine mai departe, sunt regizori tineri care au pornit bine și o să aibă și ei suișuri și coborâșuri, momente de agonie și de extaz, dar generațiile se schimbă. TEATRUL NU A ÎNCEPUT CU MINE ȘI NU SE VA TERMINA CU MINE Sabina Iosub: Sunt fracturi între generații acum în teatru? Claudiu Bleonț: Fracturi nu sunt. Există, părerea mea, la generațiile puțin mai mari o subtilă inconștientă preluare a cultului personalității cultivat în comunism. Generațiile puțin mai mari și cu mine purtăm de la Ceaușescu încoace: fără mine nu se poate. Ori se poate fără mine. Și e și bine să se poată fără mine că înseamnă că țara nu stă în mine. Și putem deveni ceea ce suntem la bază, niște căutători, niște copii într-o aventură care se numește viață. Sabina Iosub: Tu ai gândit sta despre tine? Ai privit lucrurile așa – fără tine nu se poate? Claudiu Bleonț: Au fost tentații. Și sunt momente, pentru că te identifici foarte tare... E și în pilda Cine se crede fără păcat. Tot timpul mă uit spre celălalt. Și dacă mă uit spre celălalt și am un ego puternic care spune: vina e acolo. Nu, nu, nu... Vina e în ochiul celui care privește. Ca și frumusețea. Văd frumusețe, înseamnă că o port în mine. Eu cred că e o șansă că avem acest blocaj ca să putem să îl depășim. Prost e când rămâi în el. Adică sunt momente în care te încinge așa o victorie, un moment, un rol în scenă, dar nu e al tău, e al teatrului. Teatrul nu a început cu mine și nu se va termina cu mine. M-AU ÎNVĂŢAT ENORM DIVORŢURILE Sabina Iosub: Cum ți s-a schimbat viața de când ești tată? Claudiu Bleonț: Am înțeles din start în primele zile acea comandă: respectă-ți, iubește-ți părinții. Am înțeles prin ce au trecut și ei. Nu am avut poate atâta conștiință. Mi se părea că îmi datorează. Acuma când am ajuns în acest rol nu mai pot s-o practic în văzut, o practic în nevăzut, că părinții mei s-au mutat de la cele văzute în cele nevăzute. Dar am înțeles de ce cândva, cineva a venit să ne spună respectă-ți și iubește-ți părinții, indiferent ce ar fi făcut, pentru că se întâmplă ceva în momentul ăla... Fugi, orice... se deschide și o rană. O rană a ego-ului care își pierde identitatea. Deja cineva depinde de tine... cine ești tu, cine-ai fost tu, ce ești acuma, cum să-ți asumi rolul, e mic, cade, cum să-i ții capul... deci un întreg. De unde și studiată de psihologi depresia post partum la femei, până la urmă există depresie post partum la băieți, la tați... Ce univers extraordinar e mintea și sufletul omenesc. Sabina Iosub: Există oameni care spun că există o jumătate pe lumea asta pe care o tot cauți toată viața. Ai simțit asta? Ai gândit așa? Claudiu Bleonț: Am gândit, dar e fals. Jumătatea noastră e în noi. O jumătate necunoscută de pulsiuni, de așteptări, care la un moment dat aruncă tentacule către cineva. Și acel cineva e și el un om liber și unic. M-au învățat enorm divorțurile. Pentru că mi-am dat seama că divorțul e dureros pe măsura atașamentului. Iubește, dar nu fi atașat de celălalt. Adică iubește-l și lasă-i tot teritoriul. Cum zice Sting – If you love someone, set him free. Și mi-au prins bine. Atașamentul nu e bun. Vine din frică. Că am vrea să păstrăm forma, să ne păstrăm averea, să ne păstrăm gloria, momentul, să nu ne ia nimeni fața, să nu vină altul înaintea mea. Și atașamentul ăsta devine greoi. Merge până la crimă, turnătorie, delațiune. Ești prea atașat. Sabina Iosub: Pe câtă iubire, pe atâta durere? Claudiu Bleonț: Nu. Iubirea adevărată nu cunoaște durere. Când iubirea cere ceva în schimb, atunci nu e iubire. Te iubesc, dar vezi, vino la 5, fă-mi aia... Ăla e comerț. Te iubesc. Și ce vrei de la mine? Te iubesc, tu fă ce vrei. Păi înseamnă că îți sunt indiferent. Nu, îmi ești atât de drag că ia-ți deciziile, fă-ți drumul. Mi-a luat timp să ajung nu numai să o înțeleg, să o practic. Încă mai îmi ia timp să o practic. Tind spre, nu am realizat nimic. Tind spre realizarea de caracter. Și caracterul, umanitatea noastră, nu e un punct fix. De-aia nu cred că e finalitate. Și nu va fi a mea. Sabina Iosub: Ești un dur, ești un sensibil, ești un romantic? Claudiu Bleonț: De toate. Când, cum. Cred că suntem toți multivers și suferim că vrem să avem un punct fix. Ori suntem în permanentă schimbare. La un moment dat vin identificări, te eliberezi de ele, treci mai ușor peste momente. Crizele de vârstă le-am aflat și eu psihologic ce sunt. Anumite praguri chimice unde se întâmplă ceva în corpul omenesc și psihologic tu simți anumite pulsiuni, tentații. Cred că suntem bipolari toți, că avem o parte de energie feminină conservatoare în sensul bun, păstrătoare de formă și o parte dinamică, activ-agresivă. Între acest plus și minus e sinteza noastră de conștiință a practicii toleranței, compasiunii active, a recunoașterii că de fapt eu sunt ceilalți, nu sunt eu. Sabina Iosub: La ce visezi? Claudiu Bleonț: Când eram mic mă rugam să mi se întâmple ceva. Și pe urmă am renunțat că știe ce trebuie să îmi dea. Nu trebuie să Îl rog să îmi dea nimic. Îți dau un citat: să îmi fac cu bine și cu drag datoria. Tind înspre. Sabina Iosub: Dar știi exact ce înseamnă datoria? Claudiu Bleonț: Sunt anumite contexte. Am o datorie de soț, am o datorie de părinte, am o datorie de coleg în diferite echipe, am o datorie față de teatrul din Craiova, față de tine spectatorul... Am o datorie să îmi păstrez mediul curat. Să știi că pe sta mică o învăț să trângă gunoiul și să-l ducă la coș. Sunt multe datorii, nu mă simt împovărat de ele. Poate am datorii neîmplinite, pe care nu le cunosc. Poate aflu peste ani: aoleu, eu asta trebuia să fac, cum de nu am înțeles atunci? Sabina Iosub: Proiectează-te puțin peste 20 de ani, peste 30 de ani și zi-mi ce vezi. Claudiu Bleonț: La fel... Nu am dorințe exterioare. M-am simțit bine în oamenii cu care am lucrat până acum. Eu mă simt bine în România. M-am simțit bine printre românii mei din diaspora, printre chinezi, mă simt bine printre americani, excelent printre nemți și englezi, bine la Avignon m-am simțit de 3 ori jucând în franceză în 3 ani. Și au fost locuri în care m-a dus destinul. Sabina Iosub: Dă-mi câteva definiții scurte. Om? Claudiu Bleonț: Fabrică de sfinți. Sabina Iosub: Libertate? Claudiu Bleonț: Univers. Sabina Iosub: Iubire? Claudiu Bleonț: Taină. Sabina Iosub: Suflet? Claudiu Bleonț: Veșnicie. Sabina Iosub: Dreptate? Claudiu Bleonț: Veșnică. Sabina Iosub: Adevăr? Claudiu Bleonț: Taină. Sabina Iosub: Un mesaj pentru cititorii Jurnalul Național, te rog. Claudiu Bleonț: Am să închei cu acest mesaj pe care l-am primit de la părintele Ioaniche Bălan la Mânăstirea Sihăstria: Suflet ușor în toate!

Salvarea prin spectacol. Viziunea lui Mircea Eliade asupra modernităţii Eseu Cristina Scarlat

Optimismul lui Eliade nu este unul utopic, ci unul asumat, vizionar, intuit dincolo de perdelele grele care acoperă privirile societăţii contemporane desacralizate şi în derivă. Eliade face radiografia societăţii actuale – punctând faptul că pierderea ei, rătăcirea, lipsa de perspectivă, căutarea de limbaje prin care să se regăsească şi să se exprime, să regăsească limbajul cu ea însăşi este urmare a faptului că, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în societăţile tradiţionale, primitive, sacrale, când omul raporta tot ce făcea la divin, prin actul ritual – pescuit, agricultură, dans, pictură etc. –, omul contemporan şi aproape tot ceea ce exprimă aspectele cotidiene ale vieţii sale – în special cele legate de viaţa artistică – s-a detaşat de ritual. Actul său artistic s-a rupt de conexiunea sacrală, dansul ritual, s-a detaşat de ceremonialul religios, la fel, pictura şi sculptura au devenit independente de activitatea ritualului religios. Prin acestea, sensul religiozităţii cosmice s-a ascuns, s-a camuflat; este vorba de – folosind o expresie care de acum ar părea (după opinia lui Cristian Bădiliţă) perimată, sau cel puţin folosită de „cititori care nu-şi mai aparţin atunci când recită pe de rost bine ştiutele formule magice ale Maestrului: homo religiosus, creştinism cosmic, axis mundi, timp circular, desacralizarea lumii moderne – şi pe care, iată, trebuie să o folosim şi noi – camuflarea sacrului în profan” (1). Omul modern trăieşte într-o lume fără modele, fără obiective. De aici, criza. Diagnosticul, radiografia, soluţia Maestrului: „Munca este un ritual pentru că imită un model revelat strămoşilor noştri de fiinţe supranaturale. Ritul revelează sacralitatea absolută pentru că repetă activitatea creatoare a zeilor şi dezvăluie caracterul sacru al operei lor. Simbolurile realizează solidaritatea permanentă a omului cu această sacralitate” (2). Înapoi, deci, la origini, prin cultură. Printr-un act asumat, de fapt, reconectat prin ritual la sacralitate. Un demers mai mult sau mai puţin anamnetic – ceea ce fac personajele lui Eliade din proze precum „În curte la Dionis”, „La ţigănci”, „Uniforme de general”, „Pe strada Mântuleasa ” – şi nu numai – asumat. O încercare de reconectare şi de recuperare a armoniei originare prin toate formele de imaginare. În societatea modernă, noţiunile sacru şi profan au devenit sinonime. De aici deriva, ruptura, lipsa de perspectivă. Cu toate acestea, Eliade rămâne un optimist. Şansa noastră este aceea a redescoperirii sacrului. Căci „pe măsură ce omul modern, în pofida morţii lui Dumnezeu” – în varianta proclamată de Nietzsche – „redescoperă valoarea sacramentală a fiinţei, el redescoperă un mod de existenţă care îl protejează împotriva nihilismului istoricist, fără a-l expulza din istorie (…) Graţie descoperirii lui homo religiosus o nouă perspectivă se deschide”. Poate de aici şi optimismul lui Eliade, căci, după opinia lui, „o societate areligioasă nu există încă, nu poate să existe… Dacă s-ar realiza, ar pieri după câteva generaţii, de neurastenie sau printr-o sinucidere colectivă”. Şi verdictul: „Dacă Dumnezeu nu există, totul este cenuşă” (3). Şanse de recuperare există – în ciuda perspectivelor sumbre pe care le oferă societatea contemporană, prin rupere de valorile originare, prin detaşare, prin rătăcire în limbaje care nu-i exprimă decât agonia şi strigătul. Ca un exemplu: boala societăţii contemporane este măsurată prin „descoperirea” bombei atomice, aceasta simbolizând – după Paul Barbăneagră, într-un film dedicat ideologiei lui Eliade privind aceste aspecte – „pedeapsa rezultând din desacralizarea cosmosului şi din înlocuirea unei atitudini umile în raport cu Dumnezeu, printr-un monolog paranoic, omul considerându-se liber să îmbogăţească, să transforme lumea, neînţelegând că această îmbogăţire sărăceşte lumea şi pe om de cea mai amplă trăsătură a existenţei: sacrul. Ateul nu poate decât să parţializeze, să ideologizeze. Bomba atomică este expresia unei ideologii duse până la nebunie şi sinucidere” (4). Verdictul lui Eliade: „Odată asimilată capacitatea de descifrare a valorilor religioase, mitologice, morale camuflate sau ocultate în obiecte comune sau evenimente cotidiene, odată ce suntem convinşi că ele sunt acolo, odată ce le descoperim, viaţa devine infinit mai bogată, mai pasionantă”. Este o invitaţie la viaţă: „lumea care se deschide, această lume necunoscută sau camuflată, plină de magie, plină de speranţă, este aproape de noi, nu mai este opacă (…) nu ne mai simţim închişi într-o celulă, căci totul este simbol, şi totul este deschidere către ceva cu siguranţă pozitiv întrucât transcende umanul” (5). Ceea ce ne rămâne, asimilând lecţia de optimism a lui Eliade, este să facem noi înşine efortul de reconectare la sursele divinului, la revigorarea simbolului, la rit, încercând să valorizăm toate compartimentele existenţiale, să le raportăm, prin asumarea lor, la sacral. „Fără Dumnezeu imaginarul nostru nu poate depăşi limitele culturii.” (Paul Barbăneagră) Ceea ce avem de făcut este să asimilăm „perspectivele oferite de cultură, să le convertim într-un alt cod, superior, specific viziunii spiritual-religioase” (6). NOTE: 1) Cristian Bădiliţă – Notă preliminară, Întâlnirea cu sacrul, Ed. Axa, 1996, Botoşani, p. 7; 2) Paul Barbăneagră – Arhitectură şi geografie sacră, Ed. Polirom, 2000, Iaşi, p. 194; 3) P. Barbăneagră, idem., p. 198; 4) Cristian Bădiliţă, Paul Barbăneagră – Întâlnirea cu sacrul, idem., p. 79; 5) P. Barbăneagră – Arheologie şi geografie sacră, idem., p. 199; 6) Cristian Bădiliţă, Paul Barbăneagră – Întâlnirea cu sacrul, idem., p. 65;

STUDIU: Ludwig van Beethoven şi-a compus capodoperele în concordanţă cu RITMUL NEREGULAT al inimii sale

http://www.antena3.ro/timp-liber/muzica/studiu-ludwig-van-beethoven-si-a-compus-capodoperele-in-concordanta-cu-ritmul-neregulat-al-inimii-279171.html Ludwig van Beethoven şi-a compus capodoperele muzicale în concordanţă cu ritmul neregulat al inimii sale, potrivit unui studiu realizat recent de cercetătorii americani, informează dailymail.co.uk, conform Mediafax. Potrivit savanţilor din Statele Unite, ritmurile percutante din unele dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Beethoven ar fi putut fi inspirate din maladia cardiacă de care suferea muzicianul german. Ei spun că pasaje întregi din muzica lui se potrivesc cu bătăile neregulate ale inimii muzicianului, care suferea de aritmie cardiacă. În echipa de cercetători de la Universitatea Michigan şi Universitatea Washington s-au aflat un cardiolog, un medic specializat în istorie medicală şi un muzicolog. Studiul, publicat în Perspectives in Biology and Medicine, a analizat mai multe compoziţii ale lui Beethoven, căutând anumite indicii despre o maladie cardiacă pe care ar fi avut-o celebrul muzician german. Ritmurile din anumite pasaje din câteva compoziţii renumite reflectă, spun cercetătorii americani, bătăile neregulate ale inimii lui Beethoven, care ar fi fost cauzate de o aritmie cardiacă. "Muzica lui pare să fi fost simţită, atât la propriu, cât şi la figurat, cu inima", a spus Joe Howell, cercetător la Universitatea Michigan, coordonatorul studiului. "Atunci când inima ta bate neregulat din cauza unei maladii cardiace, ea face acest lucru în cadrul unor tipare previzibile. Credem că auzim unele dintre aceste tipare în muzica lui. Sinergia dintre minţile şi corpurile noastre modelează felul în care simţim lumea din jur", a adăugat el. Cercetătorii americani au studiat tiparele ritmice din mai multe compoziţii care ar putea să reflecte felul în care Beethoven era afectat de aritmie, o maladie care face inima să bată prea repede, prea încet sau într-un ritm neregulat. Schimbările bruşte, imprevizibile din ritmul şi notele din muzica lui Beethoven par să se potrivească cu astfel de tipare asimetrice cardiace. Un exemplu elocvent, spun cercetătorii americani, este fragmentul final, "Cavatina", din Cvartetul pentru coarde in Si bemol major, Opus 130, o compoziţie încărcată de emoţie, despre care Beethoven a spus că îl făcea întotdeauna să plângă. La mijlocul compoziţiei, tonalitatea se schimbă, brusc, în Do bemol major, provocând un ritm neechilibrat ce evocă o emoţie întunecată, dezorientare şi o senzaţie stranie, adeseori descrisă prin sintagma "răsuflare tăiată". În indicaţiile lăsate de compozitorul german pentru muzicienii care interpretează această partitură, secţiunea respectivă a fost marcată prin cuvântul german "beklemmt", un termen care se traduce prin sintagma "inimă grea". Autorii studiului spun că "inimă grea" poate să însemne "tristeţe", dar expresia în cauză ar putea să descrie şi senzaţia de apăsare, un sentiment adeseori asociat cu aritmia cardiacă. Savanţii americani au identificat tipare aritmice şi în alte compoziţii. Ei au studiat Sonata pentru pian în La bemol major, Opus 110 - sonata centrală dintr-un grup de trei, care reprezintă ultima contribuţie adusă de Beethoven acestui gen - şi debutul Sonatei "Les Adieux" (Sonata Opus 81a, în Mi bemol major), compusă în timpul atacului francez asupra Vienei din 1809. Beethoven a fost asociat, de-a lungul anilor, cu o serie de probleme de sănătate misterioase, inclusiv cu maladia inflamatorie cronică a intestinului, cu maladia osoasă Paget, boli hepatice, abuz de alcool şi boli renale. Însă boala sa cel mai adesea descrisă a fost surditatea, despre care cercetătorii americani cred că ar fi putut să ascută celelalte simţuri ale compozitorului şi să îl facă să devină conştient de ritmul său cardiac.

Arta iubirii in cuplu - Nicolae si Catinca Iorga

http://www.eroiiromanieichic.ro/catinca-si-nicolae-iorga/ NICOLAE IORGA şi soţia sa, CATINCA Caseta cu scrisori 129 de scrisori! De la versuri naive şi aluzii delicate, la mărturisiri exaltate şi rugi dezarmante: tânărul Nicolae Iorga a scris o "operă” întreagă, până să înfrângă temerile feciorelnice ale frumoasei braşovence Catinca Bogdan. 129 de scrisori până la mărturisirea cea dintâi a unei iubiri care a ars până la moartea dramatică a marelui istoric român. 129 de scrisori şi-apoi alte sute, în care Nicolae Iorga, teribilul geniu de la începutul secolul trecut, lasă deoparte stilistica savantă a academicianului şi morga militantului politic, pentru a ni se descoperi copilăros şi tandru, pasional şi fermecător, cum puţini ni l-am fi imaginat. 129 de scrisori, şi-apoi alte câteva sute, în care ni se descoperă, deopotrivă, răspunsul la iubirea sa prin ataşamentul supraomenesc cu care Catinca s-a zidit de vie în viaţa şi în opera geniului Nicolae Iorga. Glorie şi scrum "La început dispreţ, neglijenţă, tăcere; fereala cea mai straşnică de a spune un cuvânt mai bun şi mai cald, un cuvânt de iubire..." (Nicolae Iorga, 14 octombrie 1900, scrisoare de la Bucureşti către Catinca Bogdan) Parcă nicicând nu-i mersese mai prost. Doar în copilărie, după moartea tatălui, când suferea, alături de fratele mai mic, George, văzând cum mama Zulnia se chinuia să-i crească şi să le dea educaţie, dintr-o biată pensie de 60 de lei. De atunci nu mai suferise ca acum, când cerneala se întindea ca pelinul peste scrisoarea pe care i-o trimitea bunului său prieten Ion Bianu. Din urmă cu 10 ani, de când uimise întreaga Românie, absolvind într-un singur an, "magna cum laudae”, prestigioasa Facultate de Litere de la Iaşi, cariera şi viaţa personală i se înlănţuiseră într-o perfectă spirală a reuşitei. Ajuns sub influenţa benefică a marilor profesori junimişti, tânărul Nicolae Iorga e încurajat şi ajutat să-şi desăvârşească studiile în străinătate. Călătoreşte mult şi cu folos, are acces la marile biblioteci ale Europei, în care se închide cu lunile citind şi conspectând cu fervoare. La 23 de ani, e deja un veritabil fenomen naţional, "o minune de om”, la propriu şi la figurat. Revenit în ţară, preia catedra de Istorie universală a Universităţii din Bucureşti, după ce, în prealabil, devine membru corespondent al Academiei Române! Căsătoria cu Maria Tasu, cea care îi jurase iubire veşnică, în 1890, pe când amândoi erau foarte tineri, pare să meargă bine. Florica şi Petru, copiii lor, sunt deja mărişori. Nimic nu lasă să se întrevadă marea criză personală din toamna lui 1899. Şi totuşi, în noiembrie, Iorga scrie cât de "înfiorător de nenorocit” se simte. Momentul marchează începutul unei perioade de mari insatisfacţii. Stilul său polemic la adresa unor nume consacrate ale vremii atrage o întreagă coaliţie împotriva sa. Se propune, nici mai mult, nici mai puţin, excluderea sa din Academie. Iar atacurile inamicilor ajung să atingă inclusiv chestiuni de ordin familial. La 28 de ani, viaţa lui Iorga e la răscruce de drumuri... Frumosul "copil” din Braşov "Nu-ţi poţi închipui ce înfiorător de nenorocit sunt. Destul să-ţi spun că, deşi-mi trăiesc copiii, eu nu mai am familie." (Nicolae Iorga, noiembrie 1899, scrisoare către Ion Bianu) Prins sub povara propriilor ambiţii, atacat din toate părţile pe scena publică şi văduvit de tandreţea partenerei de viaţă, tânărul Iorga decide numaidecât să o rupă cu vechea viaţă, care se suprapunea, în bună măsură, peste fulminanta sa ascensiune de la finele secolului al XIX-lea. Cere divorţul de Maria, invocând "traiul rău”, "abaterile sale de la datoriile conjugale” şi "insultele grave” care i s-au adus, şi se foloseşte de întreaga sa influenţă, pentru a obţine o soluţie cât mai rapidă. Ştie că nu mai poate continua astfel şi ştie şi cum i-ar prii să trăiască pe viitor: într-un mediu cald şi prietenos, alături de o femeie înţelegătoare şi cultivată, care să-i fie nu doar parteneră de viaţă, ci şi tovarăşă de studiu. Încă din vara anului 1899, Nicolae Iorga frecventa la Braşov, unde studia arhivele oraşului, casa părintească a slavistului Ioan Bogdan. Cunoaşte o parte din membrii familiei, intelectuali rafinaţi, ce ştiau să creeze o atmosferă intimă şi prietenească. Scrie adesea, de altfel, despre lipsa acelui mediu de care se ataşase foarte mult. Se simte atât de bine în mijlocul acestei frumoase familii ardelene, încât, în 1900 se mută în chirie chiar peste drum de casa lor. Şi astfel, într-o zi, pe neaşteptate, destinul îi zâmbeşte larg lui Iorga, când în casa Bogdanilor apare Ecaterina, mezina familiei, venită de la Budapesta, ca proaspătă absolventă a pretenţiosului Institut Pedagogic "Erzsébet”. Aflat în plin proces de divorţ la Bucureşti, Iorga se îndrăgosteşte până peste cap de sora cea mică a prietenului său Ioan Bogdan. Catinca era o frumuseţe calmă, senină, armonioasă, fără nimic ostentativ. În plus, avea o educaţie solidă, studiase Literele la Berlin (o raritate pentru o femeie la vremea aceea), vorbea la perfecţie maghiara şi germana. Dar idila de-abia dacă are timp să se înfiripe, când, în august 1900, Iorga e obligat să ia drumul Sibiului, unde primise acceptul să cerceteze arhivele. Totul ar fi rămas, probabil, un dulce fior de-o vară dacă, tenace, pasional şi prodigios, întocmai ca în activitatea sa de savant, Nicolae Iorga nu ar fi ţinut aprinsă văpaia fragilă a promisiunii smulse Catincăi la Braşov - cum că "se va gândi la el” - cu zeci şi zeci de scrisori şi de cărţi poştale. "Orice zi mi se începe prin această spovedanie către tine, prin această rugăciune către iubita mea, care-mi aduce noroc şi mă înseninează”, îi scrie Iorga Catincăi. La început timid, apoi tot mai încrezător şi mai convingător, tânărul istoric reuşeşte, cu multă sinceritate şi emoţie, să spulberetemerile "micuţei” şi să-şi facă loc în viaţa ei. "Vom trece poate cândva amândoi pe aici, când sufletele amândurora vor fi senine şi vom fi mulţămiţi, iubindu-ne unul pe altul. Cât aştept să fii nevasta mea şi cât de puţin mă împac la Bucureşti şi aici, cu cei mai mulţi, cari mi se par aşa de meschini, de ordinari, de urâţi în firea lor pe lângă bunul şi frumosul mieu copil de la Braşov, pe lângă... (lasă-mă să zic) pe lângă tine, Catincă". (Nicolae Iorga, 23 septembrie 1900, scrisoare de la Iaşi către Catinca Bogdan) "Dragă Catincă, (...) n-am căpătat încă lămuriri asupra unui punct foarte însemnat:anume dacă eşti tot mică şi n-ai crescut. E foarte interesant să ştiu: dacă ai crescut, e păcat, fiindcă aşa de bine-ţi stătea când erai mică! Dar e şi bine, pentru că atunci, ştii cine-ţi place şi cine nu-ţi place, ceea ce mi-ai spus că nu ştiai, fiindcă erai mică. Dar tot prefer să aflu că nu poţi lega aceste noţiuni: om şi iubire, decât să te văd mare... Deci sunt convins că te voi găsi tot aşa, un fragment frumos de domnişoară blondă. Îmi eşti dragă". (Nicolae Iorga, 4 septembrie 1900, scrisoare de la Sibiu către Catinca Bogdan) "Deci peste două-trei zile, o să ai... neplăcerea de a mă vedea. Eu sunt foarte curios să văd pe cine voi găsi: pe vechea domnişoară Catinca, aceea care râdea aşa de dulce, când îi exprimam ce planuri am faţă de biserica din cetate, ori cealaltă, de la plecare. Dar îmi sunt dragi amândouă: şi cea bună, şi cea rea". (Nicolae Iorga, 7 septembrie 1900, scrisoare de la Sibiu către Catinca Bogdan) Departe de Catinca, Iorga e măcinat de dor. Sunt zile în care îi scrie şi de două ori! Cu trecerea săptămânilor, ajunge să îi trimită iubitei sale colecţii întregi de ilustrate dintre cele mai exotice, scene din cultura japoneză sau din cea chineză, apoi din cea italiană, până ajunge la colecţii de timbre bulgăreşti... Şi, deşi are sprijinul fraţilor tinerei braşovence - Iancu Bogdan îi transmite că ar fi "foarte mândru ca cel mai bun prieten şi cel mai distins coleg al său să-i devie cumnat” - Nicu Iorga are de înfruntat răceala rarelor scrisori care-i vin dinspre Catinca. Într-unul dintre desele momente de exasperare din "exilurile” sale academice, Iorga glumeşte, pe spatele unei ilustrate, imitând stilul foarte scorţos al răspunsurilor Catincăi: "Stimată domnişoară Catinca Bogdan, am primit onorata Domniei Voastre epistolă, cu data de «Braşov, 13 oct. 1900». Astăzi, 14 octombrie 1900, îmi permit a vă răspunde, asigurându-vă că m-am bucurat sincer aflând că v-au plăcut lucrurile trimese de mine. Găsesc foarte natural ca d-voastră să nu vă fi aşteptat la ele. Vă rog a primi salutările mele. N. Iorga, profesor la Universitate, Str. Icoanei, 64”. Într-adevăr, Catinca răspunde cu multă răceală scrisorilor de început ale lui Nicolae Iorga. Dar răceala aceasta e, pe undeva, de înţeles, pentru că Iorga era în acea perioadă în plin proces de divorţ. Avizat de această sensibilitate a Catincăi, savantul o ţine mereu la curent cu mersul procesului şi cu eforturile pe care le face pentru ca el să se încheie cât mai curând. "Acest termen e ultimul, şi-mi e permis să sper că la 1 nov. voi fi liber. Deci, de la 1, am dreptul să fii altfel cu mine. Aşa-i? Te sărut mult, mult... Să ştii că de la şedinţă încolo sunt logodnicul tău, că ai să-mi zici tu şi ai să mă laşi să te sărut. Aşa-i? Aşa-i? Să răspunzi, micuţo”, scrie Iorga, entuziast, pe 30 octombrie 1900. În ciuda temerilor constante exprimate de savant şi a reticenţei care persistă în rândurile pe care le primeşte de la Braşov, după întâlnirea cu Catinca din septembrie, Nicolae Iorga primeşte promisiunea logodnei pentru începutul anului viitor, după pronunţarea divorţului. Deferentul "Dragă Catinca” devine, imediat după acea întâlnire, un efuziv "Alla graziosissima signorina Catinca”, iar "Îmi eşti dragă” se transformă, peste noapte, în "Te sărut dulce” sau "Te iubesc!”... "Cumintea şi dulcea mea iubită, am primit cartea ta poştală. Vezi, aşa să-mi scrii, copilule rezervat şi sfios. Şi mai puteai să adaugi, la sfârşit, acolo unde ai şters o literă, alte două: «T. I.», adecă «te iubesc» (dar tu se chiamă că nu le scrii). Eram supt impresia unor lucruri urâte, şi rândurile tale m-au înseninat. M-am gândit la ce o să fie la vremea când amândoi, iubindu-ne, vom fi departe de locul unde eu am suferit şi sufăr încă atâta. Ce zici, signorina? Când vom fi noi doi, în bella Italia, şi când vo avea voie să te sărut, să te sărut. Dulcele mieu copil blond!" (Nicolae Iorga, 1 noiembrie 1900, scrisoare din Bucureşti către Catinca Bogdan) Lună de miere prin biblioteci "Aici petrec bine între prieteni, şi nu-mi lipseşte decât dulcea mea logodnică. Ieri am fost la masă la Cuza. Are cea mai cuminte femeie ce se poate închipui: urăşte modele şi petrecerile şi ajută la lucrul ştiinţific pe bărbatul ei. Aşa o să fii şi tu pentru mine." (Nicolae Iorga, 28 septembrie 1900, scrisoare de la Iaşi către Catinca Bogdan) "La 4 februar (1901, n.r.) a fost nunta, într-un cerc foarte restrâns, acum aş zice prea restrâns. Dar cum ar fi fost altfel, când nici invitaţii de nuntă nu am făcut? (...) Nici musică, nici altceva, care să fi dat o notă mai de veselie”, nota melancolic Catinca Iorga, 30 de ani mai târziu, pe foaia unui caiet. O cununie simplă, grăbită, probabil, de nerăbdarea lui Iorga. Multe rude nici nu apucă să ajungă la nuntă, nici fratele savantului, nici mama sa, nici bunii săi prieteni, Iancu şi Iorgu Bogdan, fraţii Catincăi, susţinători entuziaşti ai relaţiei celor doi tineri. Ca să pară mai tânăr, deşi avea doar 29 de ani, Nicu Iorga îşi tunde barba cea lungă, care avea să devină marcă a imaginii sale. Într-una din fotografiile de la începutul lui 1901, păstrată la casa memorială de la Vălenii de Munte, Iorga impresionează prin ochii săi hipnotizanţi şi aerul misterios, uşor pierdut, atât de potrivit unui tânăr geniu. Cum nimeni nu s-a gândit să le facă fotografii tinerilor miri din Şcheii Braşovului, "portretul de cuplu” a fost completat de editorii biografiilor lui Iorga cu un superb profil al Catincăi, realizat la absolvirea studiilor de la Budapesta. Toate declaraţiile din scrisorile lui Nicolae Iorga prind astfel, sens şi contur, în acest portret luminos al Catincăi... Imediat după nuntă, Nicolae şi Catinca merg în Italia, la Florenţa. Nu avea să fie însă o lună de miere, căci Iorga şi soţia sa petrec majoritatea timpului în biblioteci, arhive şi muzee. Avea să fie, mai degrabă, începutul unui an de încercare pentru tânărul cuplu. Scrisorile trimise în ţară de Catinca scot în evidenţă destule neînţelegeri între cei doi, precum şi detalii despre cât de greu de suportat sunt capriciile unui soţ total absorbit de munca sa. Atmosfera încinsă din periplul italian dă naştere unor momente savuroase adesea în dramatismul lor, exagerat, de moment. Bunăoară, pe un colţ de ziar unguresc, Iorga nota, la Pesta, în august 1901, "Pentru că a cumpărat brânză puturoasă şi mere acre, Catinca: 1) S-a dat dracului; 2) A spus că vorbesc «tare, tare»; 3) Că nu mai poate suferi; 4) Că o să moară într-un an; 5) Şi că e gata să mântuie tot. 8 ceasuri de sară. Până la 9, cine ştie ce va mai spune”. După mulţi ani, istoricul Andrei Pippidi, nepotul lui Nicolae Iorga, a găsit această bucăţică de ziar împăturită cu grijă într-un plic pe care Catinca scrisese: "Document de la a şasea lună din căsătoria noastră. Amare zile!”. Dar spre deosebire de Maria, prima soţie a savantului, Catinca înţelege bine câtă nevoie are Nicolae Iorga de sprijinul ei şi se înhamă, cu tenacitate ardelenească, la marea operă pe care Iorga o punea la cale. Îi ţine corespondenţa, îi ordonează lucrările, transcrie manuscrise, îl ajută cu preţioase traduceri. Catinca e pentru Iorga mai mult decât o soţie grijulie, e un adevărat partener de viaţă, e de fapt cea mai importantă colaboratoare a lui Iorga. Exact ceea ce Iorga îşi dorea mai mult, ce remarcase la soţia prietenului A. C. Cuza: "cea mai cuminte femeie ce se poate închipui”, care "urăşte modele şi petrecerile şi ajută la lucrul ştiinţific pe bărbatul ei”. În sfârşit "acasă": Vălenii de Munte "Îmi fac sufletul tare, căci şi trebuie. Mă fericesc că vă am pe voi, pentru că altfel n-ar birui în mine gândul că a trăi şi a te ţinea sănătos este o datorie, orice s-ar întâmpla. Eu, pentru mine, pare că nici n-aş mai fi, şi mă dăruiesc vouă, cari, prin datoria de a vă ţinea şi a vă apăra, mă ţineţi la locul mieu. Nu căuta să înţelegi mai mult. Vreau ca această scrisoare să-ţi ajungă. Şi am credinţa că ceva din iubirea noastră îmi va face întotdeauna drum prin viaţă, prin chinuirile şi primejdiile ei. Te sărut şi vă sărut". (Nicolae Iorga, 10 noiembrie 1916, scrisoare din Bucureşti către Catinca Iorga) În primii ani de căsnicie, până la naşterea primilor patru copii, Catinca îl însoţeşte peste tot pe Nicolae Iorga, şi la Paris, şi la Budapesta, şi la Cracovia, Cluj, Sofia sau Istanbul, la conferinţe şi în deplasările documentare. Încântat de devotamentul şi de calităţile de cercetător ale soţiei sale, savantul nu scapă nici un prilej să atragă atenţia în mod public asupra binecuvântării de a o avea pe Catinca alături. În august 1900, Iorga mărturiseşte că e ajutat în arhivele de la Budapesta de "soţia mea, care îmi face grelele traduceri din ungureşte”. Apoi, în introducerea volumului despre războaiele de cucerire ale lui Mihai Viteazul, precizează că "pentru documentele ungureşti, traducerea mi-a fost făcută de un colaborator pe cât de statornic, pe atât de modest”. După 1907, cu patru copii deja şi cu multe probleme pe cap, Catinca şi Nicolae Iorga decid să lase la o parte viaţa tumultoasă a Bucureştiului şi să se mute într-un târguşor liniştit, unde savantul însuşi visa să găsească un loc prielnic pentru ambiţioasele sale proiecte culturale. Când află despre Vălenii de Munte, Catinca e în al nouălea cer, chiar dacă nu vizitase niciodată locul! Probabil că "ardeleancă ş econoamă de casă cum era ea”, se şi interesase cum se trăia pe acolo. După ani şi ani de peregrinări şi după mutări succesive în case lipsite de orice confort, la Văleni cei doi soţi aveau să găsească, în fine, liniştea şi căldura unui cămin. Viaţa îi va mai despărţi adesea pe Catinca şi pe Nicu Iorga - trec împreună prin războaie, refugii, crize politice, dar şi prin rutina deplasărilor în străinătate sau prin ţară ale savantului -, dar "acasă” rămâne, pentru amândoi, Vălenii de Munte. Casa de la Văleni devine, astfel, destinaţia altor sute de scrisori care ţin aprins, peste timp, fiorul poveştii de dragoste din vara lui 1900... Superba Casă Memorială Iorga din Vălenii de Munte - Conservată întocmai cum era în urmă cu un secol şi transformată în muzeu memorial, casa de la Vălenii de Munte impresionează prin simplitate şi bun gust. Cu excepţia unor suveniruri sau cadouri primite de la prieteni sau admiratori, totul în "Casa Iorga” e fabricat în România, în cel mai pur şi mai clasic stil tradiţional. Mobile trainice, comandate la Câmpulung Moldovenesc, încrustate dichisit cu motive populare tricolore, cuverturi ţesute la ţară, icoane vechi şi, de jur-împrejur, biblioteci ineîncăpătoare chiar şi acum, când zeci de mii de volume de colecţie au luat drumul arhivelor bucureştene. Un fost premier, un mare academician şi un politician de vârf să trăiască atât de modest? Iată ce diferenţă faţă de opulenţa afişată azi de politicieni... Mă mir şi eu, la fel ca miile de turişti care trec pragul casei memoriale din Văleni, să văd că Iorga trăia chiar atât de simplu, ţărăneşte, aproape. Un hol prelung, mobilat cu lăzile de zestre moldoveneşti, atât de dragi lui Iorga, desparte biroul savantului şi dormitorul cuplului de saloanele din dreapta. Biroul de lucru, masiv, îndeamnă pe dată la lectură. E ticsit de cărţi din toate domeniile ştiinţei, scrise în toate limbile pământului, marcă a geniului poliglot şi pluridisciplinar care a fost Iorga. Dincolo, dormitorul e simplu şi cald, cu perdele de in lăsate peste ferestrele ce dau spre curtea nostalgică, sub bruma toamnei târzii. Un pat mare vegheat de icoane la căpătâi, o oglindă cu lavoar de argint, un mic portret al Catincăi în costum popular şi un birouaş aşteptând, discret, veşti noi şi gânduri bune de la savant, de citit şi răscitit seara, pe el, târziu, la lumina lămpii cu gaz. "N-am să te pot vedea duminecă. Mă voi mângâia întrucâtva cetindu-te. Scrisorile tale sunt o minune de cuminţenie şi bunătate, într-o formă perfectă. Până la revedere, te sărut cu atâta lung şi greu dor". (Nicolae Iorga, martie 1939, scrisoare din Bucureşti către Catinca Iorga) Salonaşul cu secrete "Ţie nu-ţi pot spune cât dor am de tine. Vorbele s-au învechit demult şi nu se mai potrivesc cu un suflet care nu vrea să împrumute de nicăiri ce ar vrea să-ţi spuie. De aş mai avea norocul să te văd, sănătoasă şi - bagă bine de seamă - tânără şi frumoasă, îngrijită de tine, ca suflet şi trup, cum ţi-e datoria faţă de iubitorul tău N. Iorga." (Nicolae Iorga, septembrie 1917, scrisoare către Catinca Iorga) Salonul Catincăi e mic cât o chilie. O canapea şi un birou cu două fotolii, unde îşi primea prietenele, confidente în rarele clipe de răgaz. Pe un dulăpior, după uşă, stau frumos înrămate fotografii din tinereţe ale copiilor, frumoşi şi zâmbitori, balsam pe suflet la bătrâneţile cele pline de griji. Aici, în acest salon, îşi va fi trăit Catinca, în mare taină, necazurile şi bucuriile simple, ferită de camera de lucru a savantului, de veşnicele şi împovărătoarele sale priorităţi academice sau politice. Aici îşi va fi plâns, nespus, fiica cea iubită, Titiţa, răpusă de boală în 1912, la numai 8 anişori. Moartea celei despre care toţi vorbeau ca despre "a doua Iulia Hasdeu” l-a zdruncinat atât de tare pe Nicolae Iorga, încât Catinca, pentru a-l îmbărbăta, şi-a reprimat mereu, de faţă cu el, cu o voinţă demnă de un mare pustnic, orice urmă de tânguire. Aici îşi va fi tras Catinca sufletul, după ce, în 1919, va fi trudit zile întregi să repună în ordine casa pe care, în batjocură, trupele germane o transformaseră în grajd pentru cai. Tot aici, în salonaş, îşi va fi căutat cuvinte potrivite pentru a-l împăca pe Iorga după eşecul scurtei sale guvernări, în vara lui '32. Şi tot aici îl va fi luat deoparte pe iubitul ei soţ în 1937, când l-a sfătuit să-şi ia o pauză de la universitate, unde era în permanenţă şicanat de legionari. Aici se va fi rugat, smerită, în lunile de grea suferinţă, în care o boală necruţătoare a încercat-o, la finele anilor '30. Deşi o ştie suferindă şi se bucură de fiecare dată când află veşti bune de la medicii către care o îndrumă, lui Nicolae Iorga nu i se dezvăluie niciodată adevărata boală a Catincăi şi nici gravitatea ei. Într-un moment de mare criză politică şi socială, în care ameninţările şi atacurile la adresa lui Iorga nu mai contenesc, Catinca alege, din prea multă dragoste pentru Nicu, să-şi ducă singură crucea şi să nu-l necăjească şi mai mult... O sfântă: Ecaterina cea blândă şi iubitoare "Vreau doar atâta să le spun copiilor mei că, fără sacrificarea mea, tatăl lor nu ar fi fost în stare să facă tot ce a făcut. Forţele mele, până la extenuare, au fost puse la dispoziţia lui. Cu jurământ o pot spune, că nu am trăit nici o zi pentru mine, decât cu foarte rari excepţii, când am fost singură acasă. Eu nu am putut cânta, nici plânge, când am simţit nevoia... Doar în rare cazuri, în lipsa lui... Îmi dau seama că e nevoie de suferinţa mea pentru împlinirea unor lucruri mai mari... Un lucru este sigur: că nu regret că am servit o mare minte, poate unică în timpul de faţă." (Catinca Iorga, 30 aprilie 1932, însemnare în jurnalul intim) Teribilul cutremur din 9 spre 10 noiembrie 1940 îi găseşte împreună, la casa din Văleni, pe Nicolae şi Catinca. Lucrurile păreau să se fi liniştit, ultima scrisoare dintre cei doi e plină de optimism, după tomuri întregi în care cei doi soţi deplângeau, deopotrivă, necazurile personale şi soarta unei ţări aflate în derivă. Dar cutremurul schimbă totul în numai câteva clipite. Casa e zdruncinată din temelii şi nu mai poate fi locuită. Familia îşi strânge la repezeală câteva lucruri şi pleacă la vila pe care o deţinea la Sinaia. Între timp, la Bucureşti continuă campania furibundă de presă care prevestea lichidarea lui Nicolae Iorga - pedeapsă pentru uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu, de care savantul a fost făcut responsabil, în mod abuziv, pe considerentul disensiunilor mai vechi dintre el şi "Căpitan". Apocalipsa În după-amiaza zilei de 27 noiembrie, profesorul, în vârstă de 69 de ani, se găseşte la masa de lucru de la etajul casei din Sinaia. Încearcă să lase deoparte gândurile negre şi se pune să lucreze la "Istoria Universală”. Într-o cămeruţă la parter, Ecaterina scrie şi ea, în linişte. Se sperie de moarte când, deodată, şapte bărbaţi dau buzna în casă, blocând apoi uşa cu spatele. "Cine sunteţi?", îngaimă, cu răsuflarea tăiată, Catinca. "Poliţia legionară a Capitalei! Am venit să-l luăm pe domnul profesor Iorga la Bucureşti, pentru un interogator”, îi răspunde, pe ton cazon, unul dintre agresori. Într-un minut, Nicolae Iorga e deja jos, în hol, flancat de cei şapte. Deşi bănuia de multă vreme că i se pregăteşte asasinarea, marele istoric ţine să-şi liniştească soţia, în ultimele clipe dinaintea despărţirii. Insistă ca nu cumva să-i umble la masa de scris, căci avea să se întoarcă în grabă. Apoi, cu grijă, ca să vadă Catinca, îşi ia galoşii cei groşi, să nu răcească pe drum... În drum spre maşina lăsată cu motorul pornit, gata să plece în trombă spre Bucureşti, de undeva apare Alina Iorga, fiica cea mică a familiei, care insistă să-şi însoţească tatăl la Bucureşti. E repezită. Nu se poate. În maşină nu mai e loc. În casă, terorizată de frică, Ecaterina pune mâna pe telefon. Sună la Mircea Iorga, fiul cel mare, de la Bucureşti, care avea bune relaţii în mediul legionar. Sună la prietenii, partizanii şi apropiaţii lui Nicolae Iorga. Sună la politicienii cei mai importanţi la care avea acces, sună la poliţie, la jandarmerie, sună peste tot. Întreaga lume influentă a Capitalei e alarmată în scurt timp. Antonescu însuşi află de asasinatul ce se punea la cale şi dă imediat în urmărire maşina agresorilor. Avertizaţi, probabil, aceştia îl ascund pe Nicolae Iorga în garajul Poliţiei din Ploieşti. Noaptea, văzând că intrarea spre Bucureşti e în continuare blocată, "echipa morţii" se abate spre pădurea Strejnic unde, la adăpostul întunericului, îşi execută misiunea criminală. Savantul e găsit mort, străpuns de gloanţe, în dimineaţa zilei de 28 noiembrie, la marginea unui drum. Vestea asasinatului o ajunge pe Catinca la capătul unei nopţi lungi, de rugă şi nesomn. La fel ca la moartea Titiţei, suferinţa o oţeleşte. În plină teroare legionară, sfidând un regim care ascunde, într-un comunicat lapidar, moartea unei somităţi a culturii româneşti şi universale şi interzice funeralii naţionale la care, măcar ca fost premier, dacă nu ca academician, Nicolae Iorga era îndreptăţit, Catinca reuşeşte să strângă în jurul ei sute de oameni la slujba de înmormântare de la cimitirul Bellu. În vreme ce în lumea întreagă, de la New York la Paris, zeci de mari universităţi arborează drapelul în bernă, iar Turcia declară zi de doliu naţional în memoria celui ce-i lăsase moştenire monumentala "Istorie a Imperiului Otoman", la Bucureşti, uciderea lui Iorga e subiect tabu... Peste Catinca Iorga începe să coboare întunericul. Copleşită de durere, luptă cu boala şi suferinţa pentru a pune în ordine tot ceea ce ţinea de viaţa şi de opera savantului. Contactul cu cărţile şi manuscrisele rămase în bibliotecă, cu ultimele pagini acoperite de scrisul lui, îi dă putere. Dorinţa de-a rândui moştenirea marelui istoric, care îi fusese şi soţ, o ţine în viaţă. Întâi de toate, se îngrijeşte de soarta copiilor, marcaţi puternic de moartea tatălui lor. Desparte, cu mare chibzuinţă, averea familiei de tot ceea ce socotea a fi bun public în ceea ce Nicolae Iorga lăsa în urmă. Apoi, cu sârgul pe care l-a avut decenii la rând ca "secretara personală” a lui Iorga, strânge într-o uriaşă arhivă toată corespondenţa profesorului şi toate scrierile sale nepublicate. Câte dureroase aduceri aminte, câte clipe de dor sfâşietor, câte momente de disperare o vor fi încercat pe când recitea rândurile scrise de soţul ei! Dar şi câtă mândrie de a-şi fi împărţit destinul cu un geniu. Vechile rădăcini ale familiei sale de cărturari ardeleni îi dau putere, o ambiţionează să-şi ducă lucrarea la bun sfârşit. Se ocupă de soarta aşezămintelor culturale făcute de Iorga la Vălenii de Munte şi se luptă pentru ca marelui savant să i se facă dreptate. Când află numele criminalilor, depune fără preget plângeri penale pe numele lor, fără să ţină seama de ameninţările din jur. Zbaterea durează un an. Suprapusă peste suferinţa pierderii omului a cărui viaţă şi operă devenise, de atâta amar de vreme, raţiunea ei de a fi, boala pe care i-o ascunsese lui Nicu se agravează necruţătoare. Catinca moare la exact un an după asasinarea lui Nicolae Iorga. Vestea decesului ei apare în presă, în aceeaşi ediţie cu anunţul privind parastasul de 1 an de la moartea istoricului. Moartea Catincăi e comemorată în "Curentul”, printr-un editorial de pagina întâi. Momentul politic se schimbase! Sub semnătura influentă a lui Pamfil Şeicaru, o ţară întreagă află, atunci, despre dedicaţia şi jertfa unei femei de excepţie: Catinca Iorga. Şi despre o poveste de dragoste sfârşită la o margine de pădure, cu un glonţ. "Ştia să potolească furtuna cu privirea acelor ochi albaştri, de o infinită bunătate, afla întotdeauna cuvântul cel mai potrivit, rostit cu acea voce cristalină, de o învăluitoare muzicalitate, spre a înlătura o supărare, înseninând atmosfera. Căuta să rămână în umbră, avea o neobicinuită aristocraţie de a fi soţia unui om de o aşa covârşitoare personalitate. Toată străvechea şi autentica nobleţe a oamenilor din cuprinsul Transilvaniei o regăseai în ţinuta, în gestul, în această măsurată comunicativitate". (Pamfil Şeicaru, noiembrie 1941, "Curentul”) Pentru documentarea articolului, autorul a folosit mărturii, texte şi lucrări semnate de Liliana Iorga-Pippidi, Andrei Pippidi, Lucian Nastasă, Paul D. Popescu, Petre Ţurlea, Ion Bocioacă, Haralamb Zincă şi Valeriu Râpeanu. Mulţumiri speciale distinsei doamne Daniela Moraru, sufletul Muzeului Memorial "Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte, pentru resursele documentare puse la dispoziţie, şi doamnei Carmen Ionescu, pentru ghidajul atât de calificat.