Salvarea prin spectacol. Viziunea lui Mircea Eliade asupra modernităţii Eseu Cristina Scarlat

Optimismul lui Eliade nu este unul utopic, ci unul asumat, vizionar, intuit dincolo de perdelele grele care acoperă privirile societăţii contemporane desacralizate şi în derivă. Eliade face radiografia societăţii actuale – punctând faptul că pierderea ei, rătăcirea, lipsa de perspectivă, căutarea de limbaje prin care să se regăsească şi să se exprime, să regăsească limbajul cu ea însăşi este urmare a faptului că, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în societăţile tradiţionale, primitive, sacrale, când omul raporta tot ce făcea la divin, prin actul ritual – pescuit, agricultură, dans, pictură etc. –, omul contemporan şi aproape tot ceea ce exprimă aspectele cotidiene ale vieţii sale – în special cele legate de viaţa artistică – s-a detaşat de ritual. Actul său artistic s-a rupt de conexiunea sacrală, dansul ritual, s-a detaşat de ceremonialul religios, la fel, pictura şi sculptura au devenit independente de activitatea ritualului religios. Prin acestea, sensul religiozităţii cosmice s-a ascuns, s-a camuflat; este vorba de – folosind o expresie care de acum ar părea (după opinia lui Cristian Bădiliţă) perimată, sau cel puţin folosită de „cititori care nu-şi mai aparţin atunci când recită pe de rost bine ştiutele formule magice ale Maestrului: homo religiosus, creştinism cosmic, axis mundi, timp circular, desacralizarea lumii moderne – şi pe care, iată, trebuie să o folosim şi noi – camuflarea sacrului în profan” (1). Omul modern trăieşte într-o lume fără modele, fără obiective. De aici, criza. Diagnosticul, radiografia, soluţia Maestrului: „Munca este un ritual pentru că imită un model revelat strămoşilor noştri de fiinţe supranaturale. Ritul revelează sacralitatea absolută pentru că repetă activitatea creatoare a zeilor şi dezvăluie caracterul sacru al operei lor. Simbolurile realizează solidaritatea permanentă a omului cu această sacralitate” (2). Înapoi, deci, la origini, prin cultură. Printr-un act asumat, de fapt, reconectat prin ritual la sacralitate. Un demers mai mult sau mai puţin anamnetic – ceea ce fac personajele lui Eliade din proze precum „În curte la Dionis”, „La ţigănci”, „Uniforme de general”, „Pe strada Mântuleasa ” – şi nu numai – asumat. O încercare de reconectare şi de recuperare a armoniei originare prin toate formele de imaginare. În societatea modernă, noţiunile sacru şi profan au devenit sinonime. De aici deriva, ruptura, lipsa de perspectivă. Cu toate acestea, Eliade rămâne un optimist. Şansa noastră este aceea a redescoperirii sacrului. Căci „pe măsură ce omul modern, în pofida morţii lui Dumnezeu” – în varianta proclamată de Nietzsche – „redescoperă valoarea sacramentală a fiinţei, el redescoperă un mod de existenţă care îl protejează împotriva nihilismului istoricist, fără a-l expulza din istorie (…) Graţie descoperirii lui homo religiosus o nouă perspectivă se deschide”. Poate de aici şi optimismul lui Eliade, căci, după opinia lui, „o societate areligioasă nu există încă, nu poate să existe… Dacă s-ar realiza, ar pieri după câteva generaţii, de neurastenie sau printr-o sinucidere colectivă”. Şi verdictul: „Dacă Dumnezeu nu există, totul este cenuşă” (3). Şanse de recuperare există – în ciuda perspectivelor sumbre pe care le oferă societatea contemporană, prin rupere de valorile originare, prin detaşare, prin rătăcire în limbaje care nu-i exprimă decât agonia şi strigătul. Ca un exemplu: boala societăţii contemporane este măsurată prin „descoperirea” bombei atomice, aceasta simbolizând – după Paul Barbăneagră, într-un film dedicat ideologiei lui Eliade privind aceste aspecte – „pedeapsa rezultând din desacralizarea cosmosului şi din înlocuirea unei atitudini umile în raport cu Dumnezeu, printr-un monolog paranoic, omul considerându-se liber să îmbogăţească, să transforme lumea, neînţelegând că această îmbogăţire sărăceşte lumea şi pe om de cea mai amplă trăsătură a existenţei: sacrul. Ateul nu poate decât să parţializeze, să ideologizeze. Bomba atomică este expresia unei ideologii duse până la nebunie şi sinucidere” (4). Verdictul lui Eliade: „Odată asimilată capacitatea de descifrare a valorilor religioase, mitologice, morale camuflate sau ocultate în obiecte comune sau evenimente cotidiene, odată ce suntem convinşi că ele sunt acolo, odată ce le descoperim, viaţa devine infinit mai bogată, mai pasionantă”. Este o invitaţie la viaţă: „lumea care se deschide, această lume necunoscută sau camuflată, plină de magie, plină de speranţă, este aproape de noi, nu mai este opacă (…) nu ne mai simţim închişi într-o celulă, căci totul este simbol, şi totul este deschidere către ceva cu siguranţă pozitiv întrucât transcende umanul” (5). Ceea ce ne rămâne, asimilând lecţia de optimism a lui Eliade, este să facem noi înşine efortul de reconectare la sursele divinului, la revigorarea simbolului, la rit, încercând să valorizăm toate compartimentele existenţiale, să le raportăm, prin asumarea lor, la sacral. „Fără Dumnezeu imaginarul nostru nu poate depăşi limitele culturii.” (Paul Barbăneagră) Ceea ce avem de făcut este să asimilăm „perspectivele oferite de cultură, să le convertim într-un alt cod, superior, specific viziunii spiritual-religioase” (6). NOTE: 1) Cristian Bădiliţă – Notă preliminară, Întâlnirea cu sacrul, Ed. Axa, 1996, Botoşani, p. 7; 2) Paul Barbăneagră – Arhitectură şi geografie sacră, Ed. Polirom, 2000, Iaşi, p. 194; 3) P. Barbăneagră, idem., p. 198; 4) Cristian Bădiliţă, Paul Barbăneagră – Întâlnirea cu sacrul, idem., p. 79; 5) P. Barbăneagră – Arheologie şi geografie sacră, idem., p. 199; 6) Cristian Bădiliţă, Paul Barbăneagră – Întâlnirea cu sacrul, idem., p. 65;

STUDIU: Ludwig van Beethoven şi-a compus capodoperele în concordanţă cu RITMUL NEREGULAT al inimii sale

http://www.antena3.ro/timp-liber/muzica/studiu-ludwig-van-beethoven-si-a-compus-capodoperele-in-concordanta-cu-ritmul-neregulat-al-inimii-279171.html Ludwig van Beethoven şi-a compus capodoperele muzicale în concordanţă cu ritmul neregulat al inimii sale, potrivit unui studiu realizat recent de cercetătorii americani, informează dailymail.co.uk, conform Mediafax. Potrivit savanţilor din Statele Unite, ritmurile percutante din unele dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Beethoven ar fi putut fi inspirate din maladia cardiacă de care suferea muzicianul german. Ei spun că pasaje întregi din muzica lui se potrivesc cu bătăile neregulate ale inimii muzicianului, care suferea de aritmie cardiacă. În echipa de cercetători de la Universitatea Michigan şi Universitatea Washington s-au aflat un cardiolog, un medic specializat în istorie medicală şi un muzicolog. Studiul, publicat în Perspectives in Biology and Medicine, a analizat mai multe compoziţii ale lui Beethoven, căutând anumite indicii despre o maladie cardiacă pe care ar fi avut-o celebrul muzician german. Ritmurile din anumite pasaje din câteva compoziţii renumite reflectă, spun cercetătorii americani, bătăile neregulate ale inimii lui Beethoven, care ar fi fost cauzate de o aritmie cardiacă. "Muzica lui pare să fi fost simţită, atât la propriu, cât şi la figurat, cu inima", a spus Joe Howell, cercetător la Universitatea Michigan, coordonatorul studiului. "Atunci când inima ta bate neregulat din cauza unei maladii cardiace, ea face acest lucru în cadrul unor tipare previzibile. Credem că auzim unele dintre aceste tipare în muzica lui. Sinergia dintre minţile şi corpurile noastre modelează felul în care simţim lumea din jur", a adăugat el. Cercetătorii americani au studiat tiparele ritmice din mai multe compoziţii care ar putea să reflecte felul în care Beethoven era afectat de aritmie, o maladie care face inima să bată prea repede, prea încet sau într-un ritm neregulat. Schimbările bruşte, imprevizibile din ritmul şi notele din muzica lui Beethoven par să se potrivească cu astfel de tipare asimetrice cardiace. Un exemplu elocvent, spun cercetătorii americani, este fragmentul final, "Cavatina", din Cvartetul pentru coarde in Si bemol major, Opus 130, o compoziţie încărcată de emoţie, despre care Beethoven a spus că îl făcea întotdeauna să plângă. La mijlocul compoziţiei, tonalitatea se schimbă, brusc, în Do bemol major, provocând un ritm neechilibrat ce evocă o emoţie întunecată, dezorientare şi o senzaţie stranie, adeseori descrisă prin sintagma "răsuflare tăiată". În indicaţiile lăsate de compozitorul german pentru muzicienii care interpretează această partitură, secţiunea respectivă a fost marcată prin cuvântul german "beklemmt", un termen care se traduce prin sintagma "inimă grea". Autorii studiului spun că "inimă grea" poate să însemne "tristeţe", dar expresia în cauză ar putea să descrie şi senzaţia de apăsare, un sentiment adeseori asociat cu aritmia cardiacă. Savanţii americani au identificat tipare aritmice şi în alte compoziţii. Ei au studiat Sonata pentru pian în La bemol major, Opus 110 - sonata centrală dintr-un grup de trei, care reprezintă ultima contribuţie adusă de Beethoven acestui gen - şi debutul Sonatei "Les Adieux" (Sonata Opus 81a, în Mi bemol major), compusă în timpul atacului francez asupra Vienei din 1809. Beethoven a fost asociat, de-a lungul anilor, cu o serie de probleme de sănătate misterioase, inclusiv cu maladia inflamatorie cronică a intestinului, cu maladia osoasă Paget, boli hepatice, abuz de alcool şi boli renale. Însă boala sa cel mai adesea descrisă a fost surditatea, despre care cercetătorii americani cred că ar fi putut să ascută celelalte simţuri ale compozitorului şi să îl facă să devină conştient de ritmul său cardiac.

Arta iubirii in cuplu - Nicolae si Catinca Iorga

http://www.eroiiromanieichic.ro/catinca-si-nicolae-iorga/ NICOLAE IORGA şi soţia sa, CATINCA Caseta cu scrisori 129 de scrisori! De la versuri naive şi aluzii delicate, la mărturisiri exaltate şi rugi dezarmante: tânărul Nicolae Iorga a scris o "operă” întreagă, până să înfrângă temerile feciorelnice ale frumoasei braşovence Catinca Bogdan. 129 de scrisori până la mărturisirea cea dintâi a unei iubiri care a ars până la moartea dramatică a marelui istoric român. 129 de scrisori şi-apoi alte sute, în care Nicolae Iorga, teribilul geniu de la începutul secolul trecut, lasă deoparte stilistica savantă a academicianului şi morga militantului politic, pentru a ni se descoperi copilăros şi tandru, pasional şi fermecător, cum puţini ni l-am fi imaginat. 129 de scrisori, şi-apoi alte câteva sute, în care ni se descoperă, deopotrivă, răspunsul la iubirea sa prin ataşamentul supraomenesc cu care Catinca s-a zidit de vie în viaţa şi în opera geniului Nicolae Iorga. Glorie şi scrum "La început dispreţ, neglijenţă, tăcere; fereala cea mai straşnică de a spune un cuvânt mai bun şi mai cald, un cuvânt de iubire..." (Nicolae Iorga, 14 octombrie 1900, scrisoare de la Bucureşti către Catinca Bogdan) Parcă nicicând nu-i mersese mai prost. Doar în copilărie, după moartea tatălui, când suferea, alături de fratele mai mic, George, văzând cum mama Zulnia se chinuia să-i crească şi să le dea educaţie, dintr-o biată pensie de 60 de lei. De atunci nu mai suferise ca acum, când cerneala se întindea ca pelinul peste scrisoarea pe care i-o trimitea bunului său prieten Ion Bianu. Din urmă cu 10 ani, de când uimise întreaga Românie, absolvind într-un singur an, "magna cum laudae”, prestigioasa Facultate de Litere de la Iaşi, cariera şi viaţa personală i se înlănţuiseră într-o perfectă spirală a reuşitei. Ajuns sub influenţa benefică a marilor profesori junimişti, tânărul Nicolae Iorga e încurajat şi ajutat să-şi desăvârşească studiile în străinătate. Călătoreşte mult şi cu folos, are acces la marile biblioteci ale Europei, în care se închide cu lunile citind şi conspectând cu fervoare. La 23 de ani, e deja un veritabil fenomen naţional, "o minune de om”, la propriu şi la figurat. Revenit în ţară, preia catedra de Istorie universală a Universităţii din Bucureşti, după ce, în prealabil, devine membru corespondent al Academiei Române! Căsătoria cu Maria Tasu, cea care îi jurase iubire veşnică, în 1890, pe când amândoi erau foarte tineri, pare să meargă bine. Florica şi Petru, copiii lor, sunt deja mărişori. Nimic nu lasă să se întrevadă marea criză personală din toamna lui 1899. Şi totuşi, în noiembrie, Iorga scrie cât de "înfiorător de nenorocit” se simte. Momentul marchează începutul unei perioade de mari insatisfacţii. Stilul său polemic la adresa unor nume consacrate ale vremii atrage o întreagă coaliţie împotriva sa. Se propune, nici mai mult, nici mai puţin, excluderea sa din Academie. Iar atacurile inamicilor ajung să atingă inclusiv chestiuni de ordin familial. La 28 de ani, viaţa lui Iorga e la răscruce de drumuri... Frumosul "copil” din Braşov "Nu-ţi poţi închipui ce înfiorător de nenorocit sunt. Destul să-ţi spun că, deşi-mi trăiesc copiii, eu nu mai am familie." (Nicolae Iorga, noiembrie 1899, scrisoare către Ion Bianu) Prins sub povara propriilor ambiţii, atacat din toate părţile pe scena publică şi văduvit de tandreţea partenerei de viaţă, tânărul Iorga decide numaidecât să o rupă cu vechea viaţă, care se suprapunea, în bună măsură, peste fulminanta sa ascensiune de la finele secolului al XIX-lea. Cere divorţul de Maria, invocând "traiul rău”, "abaterile sale de la datoriile conjugale” şi "insultele grave” care i s-au adus, şi se foloseşte de întreaga sa influenţă, pentru a obţine o soluţie cât mai rapidă. Ştie că nu mai poate continua astfel şi ştie şi cum i-ar prii să trăiască pe viitor: într-un mediu cald şi prietenos, alături de o femeie înţelegătoare şi cultivată, care să-i fie nu doar parteneră de viaţă, ci şi tovarăşă de studiu. Încă din vara anului 1899, Nicolae Iorga frecventa la Braşov, unde studia arhivele oraşului, casa părintească a slavistului Ioan Bogdan. Cunoaşte o parte din membrii familiei, intelectuali rafinaţi, ce ştiau să creeze o atmosferă intimă şi prietenească. Scrie adesea, de altfel, despre lipsa acelui mediu de care se ataşase foarte mult. Se simte atât de bine în mijlocul acestei frumoase familii ardelene, încât, în 1900 se mută în chirie chiar peste drum de casa lor. Şi astfel, într-o zi, pe neaşteptate, destinul îi zâmbeşte larg lui Iorga, când în casa Bogdanilor apare Ecaterina, mezina familiei, venită de la Budapesta, ca proaspătă absolventă a pretenţiosului Institut Pedagogic "Erzsébet”. Aflat în plin proces de divorţ la Bucureşti, Iorga se îndrăgosteşte până peste cap de sora cea mică a prietenului său Ioan Bogdan. Catinca era o frumuseţe calmă, senină, armonioasă, fără nimic ostentativ. În plus, avea o educaţie solidă, studiase Literele la Berlin (o raritate pentru o femeie la vremea aceea), vorbea la perfecţie maghiara şi germana. Dar idila de-abia dacă are timp să se înfiripe, când, în august 1900, Iorga e obligat să ia drumul Sibiului, unde primise acceptul să cerceteze arhivele. Totul ar fi rămas, probabil, un dulce fior de-o vară dacă, tenace, pasional şi prodigios, întocmai ca în activitatea sa de savant, Nicolae Iorga nu ar fi ţinut aprinsă văpaia fragilă a promisiunii smulse Catincăi la Braşov - cum că "se va gândi la el” - cu zeci şi zeci de scrisori şi de cărţi poştale. "Orice zi mi se începe prin această spovedanie către tine, prin această rugăciune către iubita mea, care-mi aduce noroc şi mă înseninează”, îi scrie Iorga Catincăi. La început timid, apoi tot mai încrezător şi mai convingător, tânărul istoric reuşeşte, cu multă sinceritate şi emoţie, să spulberetemerile "micuţei” şi să-şi facă loc în viaţa ei. "Vom trece poate cândva amândoi pe aici, când sufletele amândurora vor fi senine şi vom fi mulţămiţi, iubindu-ne unul pe altul. Cât aştept să fii nevasta mea şi cât de puţin mă împac la Bucureşti şi aici, cu cei mai mulţi, cari mi se par aşa de meschini, de ordinari, de urâţi în firea lor pe lângă bunul şi frumosul mieu copil de la Braşov, pe lângă... (lasă-mă să zic) pe lângă tine, Catincă". (Nicolae Iorga, 23 septembrie 1900, scrisoare de la Iaşi către Catinca Bogdan) "Dragă Catincă, (...) n-am căpătat încă lămuriri asupra unui punct foarte însemnat:anume dacă eşti tot mică şi n-ai crescut. E foarte interesant să ştiu: dacă ai crescut, e păcat, fiindcă aşa de bine-ţi stătea când erai mică! Dar e şi bine, pentru că atunci, ştii cine-ţi place şi cine nu-ţi place, ceea ce mi-ai spus că nu ştiai, fiindcă erai mică. Dar tot prefer să aflu că nu poţi lega aceste noţiuni: om şi iubire, decât să te văd mare... Deci sunt convins că te voi găsi tot aşa, un fragment frumos de domnişoară blondă. Îmi eşti dragă". (Nicolae Iorga, 4 septembrie 1900, scrisoare de la Sibiu către Catinca Bogdan) "Deci peste două-trei zile, o să ai... neplăcerea de a mă vedea. Eu sunt foarte curios să văd pe cine voi găsi: pe vechea domnişoară Catinca, aceea care râdea aşa de dulce, când îi exprimam ce planuri am faţă de biserica din cetate, ori cealaltă, de la plecare. Dar îmi sunt dragi amândouă: şi cea bună, şi cea rea". (Nicolae Iorga, 7 septembrie 1900, scrisoare de la Sibiu către Catinca Bogdan) Departe de Catinca, Iorga e măcinat de dor. Sunt zile în care îi scrie şi de două ori! Cu trecerea săptămânilor, ajunge să îi trimită iubitei sale colecţii întregi de ilustrate dintre cele mai exotice, scene din cultura japoneză sau din cea chineză, apoi din cea italiană, până ajunge la colecţii de timbre bulgăreşti... Şi, deşi are sprijinul fraţilor tinerei braşovence - Iancu Bogdan îi transmite că ar fi "foarte mândru ca cel mai bun prieten şi cel mai distins coleg al său să-i devie cumnat” - Nicu Iorga are de înfruntat răceala rarelor scrisori care-i vin dinspre Catinca. Într-unul dintre desele momente de exasperare din "exilurile” sale academice, Iorga glumeşte, pe spatele unei ilustrate, imitând stilul foarte scorţos al răspunsurilor Catincăi: "Stimată domnişoară Catinca Bogdan, am primit onorata Domniei Voastre epistolă, cu data de «Braşov, 13 oct. 1900». Astăzi, 14 octombrie 1900, îmi permit a vă răspunde, asigurându-vă că m-am bucurat sincer aflând că v-au plăcut lucrurile trimese de mine. Găsesc foarte natural ca d-voastră să nu vă fi aşteptat la ele. Vă rog a primi salutările mele. N. Iorga, profesor la Universitate, Str. Icoanei, 64”. Într-adevăr, Catinca răspunde cu multă răceală scrisorilor de început ale lui Nicolae Iorga. Dar răceala aceasta e, pe undeva, de înţeles, pentru că Iorga era în acea perioadă în plin proces de divorţ. Avizat de această sensibilitate a Catincăi, savantul o ţine mereu la curent cu mersul procesului şi cu eforturile pe care le face pentru ca el să se încheie cât mai curând. "Acest termen e ultimul, şi-mi e permis să sper că la 1 nov. voi fi liber. Deci, de la 1, am dreptul să fii altfel cu mine. Aşa-i? Te sărut mult, mult... Să ştii că de la şedinţă încolo sunt logodnicul tău, că ai să-mi zici tu şi ai să mă laşi să te sărut. Aşa-i? Aşa-i? Să răspunzi, micuţo”, scrie Iorga, entuziast, pe 30 octombrie 1900. În ciuda temerilor constante exprimate de savant şi a reticenţei care persistă în rândurile pe care le primeşte de la Braşov, după întâlnirea cu Catinca din septembrie, Nicolae Iorga primeşte promisiunea logodnei pentru începutul anului viitor, după pronunţarea divorţului. Deferentul "Dragă Catinca” devine, imediat după acea întâlnire, un efuziv "Alla graziosissima signorina Catinca”, iar "Îmi eşti dragă” se transformă, peste noapte, în "Te sărut dulce” sau "Te iubesc!”... "Cumintea şi dulcea mea iubită, am primit cartea ta poştală. Vezi, aşa să-mi scrii, copilule rezervat şi sfios. Şi mai puteai să adaugi, la sfârşit, acolo unde ai şters o literă, alte două: «T. I.», adecă «te iubesc» (dar tu se chiamă că nu le scrii). Eram supt impresia unor lucruri urâte, şi rândurile tale m-au înseninat. M-am gândit la ce o să fie la vremea când amândoi, iubindu-ne, vom fi departe de locul unde eu am suferit şi sufăr încă atâta. Ce zici, signorina? Când vom fi noi doi, în bella Italia, şi când vo avea voie să te sărut, să te sărut. Dulcele mieu copil blond!" (Nicolae Iorga, 1 noiembrie 1900, scrisoare din Bucureşti către Catinca Bogdan) Lună de miere prin biblioteci "Aici petrec bine între prieteni, şi nu-mi lipseşte decât dulcea mea logodnică. Ieri am fost la masă la Cuza. Are cea mai cuminte femeie ce se poate închipui: urăşte modele şi petrecerile şi ajută la lucrul ştiinţific pe bărbatul ei. Aşa o să fii şi tu pentru mine." (Nicolae Iorga, 28 septembrie 1900, scrisoare de la Iaşi către Catinca Bogdan) "La 4 februar (1901, n.r.) a fost nunta, într-un cerc foarte restrâns, acum aş zice prea restrâns. Dar cum ar fi fost altfel, când nici invitaţii de nuntă nu am făcut? (...) Nici musică, nici altceva, care să fi dat o notă mai de veselie”, nota melancolic Catinca Iorga, 30 de ani mai târziu, pe foaia unui caiet. O cununie simplă, grăbită, probabil, de nerăbdarea lui Iorga. Multe rude nici nu apucă să ajungă la nuntă, nici fratele savantului, nici mama sa, nici bunii săi prieteni, Iancu şi Iorgu Bogdan, fraţii Catincăi, susţinători entuziaşti ai relaţiei celor doi tineri. Ca să pară mai tânăr, deşi avea doar 29 de ani, Nicu Iorga îşi tunde barba cea lungă, care avea să devină marcă a imaginii sale. Într-una din fotografiile de la începutul lui 1901, păstrată la casa memorială de la Vălenii de Munte, Iorga impresionează prin ochii săi hipnotizanţi şi aerul misterios, uşor pierdut, atât de potrivit unui tânăr geniu. Cum nimeni nu s-a gândit să le facă fotografii tinerilor miri din Şcheii Braşovului, "portretul de cuplu” a fost completat de editorii biografiilor lui Iorga cu un superb profil al Catincăi, realizat la absolvirea studiilor de la Budapesta. Toate declaraţiile din scrisorile lui Nicolae Iorga prind astfel, sens şi contur, în acest portret luminos al Catincăi... Imediat după nuntă, Nicolae şi Catinca merg în Italia, la Florenţa. Nu avea să fie însă o lună de miere, căci Iorga şi soţia sa petrec majoritatea timpului în biblioteci, arhive şi muzee. Avea să fie, mai degrabă, începutul unui an de încercare pentru tânărul cuplu. Scrisorile trimise în ţară de Catinca scot în evidenţă destule neînţelegeri între cei doi, precum şi detalii despre cât de greu de suportat sunt capriciile unui soţ total absorbit de munca sa. Atmosfera încinsă din periplul italian dă naştere unor momente savuroase adesea în dramatismul lor, exagerat, de moment. Bunăoară, pe un colţ de ziar unguresc, Iorga nota, la Pesta, în august 1901, "Pentru că a cumpărat brânză puturoasă şi mere acre, Catinca: 1) S-a dat dracului; 2) A spus că vorbesc «tare, tare»; 3) Că nu mai poate suferi; 4) Că o să moară într-un an; 5) Şi că e gata să mântuie tot. 8 ceasuri de sară. Până la 9, cine ştie ce va mai spune”. După mulţi ani, istoricul Andrei Pippidi, nepotul lui Nicolae Iorga, a găsit această bucăţică de ziar împăturită cu grijă într-un plic pe care Catinca scrisese: "Document de la a şasea lună din căsătoria noastră. Amare zile!”. Dar spre deosebire de Maria, prima soţie a savantului, Catinca înţelege bine câtă nevoie are Nicolae Iorga de sprijinul ei şi se înhamă, cu tenacitate ardelenească, la marea operă pe care Iorga o punea la cale. Îi ţine corespondenţa, îi ordonează lucrările, transcrie manuscrise, îl ajută cu preţioase traduceri. Catinca e pentru Iorga mai mult decât o soţie grijulie, e un adevărat partener de viaţă, e de fapt cea mai importantă colaboratoare a lui Iorga. Exact ceea ce Iorga îşi dorea mai mult, ce remarcase la soţia prietenului A. C. Cuza: "cea mai cuminte femeie ce se poate închipui”, care "urăşte modele şi petrecerile şi ajută la lucrul ştiinţific pe bărbatul ei”. În sfârşit "acasă": Vălenii de Munte "Îmi fac sufletul tare, căci şi trebuie. Mă fericesc că vă am pe voi, pentru că altfel n-ar birui în mine gândul că a trăi şi a te ţinea sănătos este o datorie, orice s-ar întâmpla. Eu, pentru mine, pare că nici n-aş mai fi, şi mă dăruiesc vouă, cari, prin datoria de a vă ţinea şi a vă apăra, mă ţineţi la locul mieu. Nu căuta să înţelegi mai mult. Vreau ca această scrisoare să-ţi ajungă. Şi am credinţa că ceva din iubirea noastră îmi va face întotdeauna drum prin viaţă, prin chinuirile şi primejdiile ei. Te sărut şi vă sărut". (Nicolae Iorga, 10 noiembrie 1916, scrisoare din Bucureşti către Catinca Iorga) În primii ani de căsnicie, până la naşterea primilor patru copii, Catinca îl însoţeşte peste tot pe Nicolae Iorga, şi la Paris, şi la Budapesta, şi la Cracovia, Cluj, Sofia sau Istanbul, la conferinţe şi în deplasările documentare. Încântat de devotamentul şi de calităţile de cercetător ale soţiei sale, savantul nu scapă nici un prilej să atragă atenţia în mod public asupra binecuvântării de a o avea pe Catinca alături. În august 1900, Iorga mărturiseşte că e ajutat în arhivele de la Budapesta de "soţia mea, care îmi face grelele traduceri din ungureşte”. Apoi, în introducerea volumului despre războaiele de cucerire ale lui Mihai Viteazul, precizează că "pentru documentele ungureşti, traducerea mi-a fost făcută de un colaborator pe cât de statornic, pe atât de modest”. După 1907, cu patru copii deja şi cu multe probleme pe cap, Catinca şi Nicolae Iorga decid să lase la o parte viaţa tumultoasă a Bucureştiului şi să se mute într-un târguşor liniştit, unde savantul însuşi visa să găsească un loc prielnic pentru ambiţioasele sale proiecte culturale. Când află despre Vălenii de Munte, Catinca e în al nouălea cer, chiar dacă nu vizitase niciodată locul! Probabil că "ardeleancă ş econoamă de casă cum era ea”, se şi interesase cum se trăia pe acolo. După ani şi ani de peregrinări şi după mutări succesive în case lipsite de orice confort, la Văleni cei doi soţi aveau să găsească, în fine, liniştea şi căldura unui cămin. Viaţa îi va mai despărţi adesea pe Catinca şi pe Nicu Iorga - trec împreună prin războaie, refugii, crize politice, dar şi prin rutina deplasărilor în străinătate sau prin ţară ale savantului -, dar "acasă” rămâne, pentru amândoi, Vălenii de Munte. Casa de la Văleni devine, astfel, destinaţia altor sute de scrisori care ţin aprins, peste timp, fiorul poveştii de dragoste din vara lui 1900... Superba Casă Memorială Iorga din Vălenii de Munte - Conservată întocmai cum era în urmă cu un secol şi transformată în muzeu memorial, casa de la Vălenii de Munte impresionează prin simplitate şi bun gust. Cu excepţia unor suveniruri sau cadouri primite de la prieteni sau admiratori, totul în "Casa Iorga” e fabricat în România, în cel mai pur şi mai clasic stil tradiţional. Mobile trainice, comandate la Câmpulung Moldovenesc, încrustate dichisit cu motive populare tricolore, cuverturi ţesute la ţară, icoane vechi şi, de jur-împrejur, biblioteci ineîncăpătoare chiar şi acum, când zeci de mii de volume de colecţie au luat drumul arhivelor bucureştene. Un fost premier, un mare academician şi un politician de vârf să trăiască atât de modest? Iată ce diferenţă faţă de opulenţa afişată azi de politicieni... Mă mir şi eu, la fel ca miile de turişti care trec pragul casei memoriale din Văleni, să văd că Iorga trăia chiar atât de simplu, ţărăneşte, aproape. Un hol prelung, mobilat cu lăzile de zestre moldoveneşti, atât de dragi lui Iorga, desparte biroul savantului şi dormitorul cuplului de saloanele din dreapta. Biroul de lucru, masiv, îndeamnă pe dată la lectură. E ticsit de cărţi din toate domeniile ştiinţei, scrise în toate limbile pământului, marcă a geniului poliglot şi pluridisciplinar care a fost Iorga. Dincolo, dormitorul e simplu şi cald, cu perdele de in lăsate peste ferestrele ce dau spre curtea nostalgică, sub bruma toamnei târzii. Un pat mare vegheat de icoane la căpătâi, o oglindă cu lavoar de argint, un mic portret al Catincăi în costum popular şi un birouaş aşteptând, discret, veşti noi şi gânduri bune de la savant, de citit şi răscitit seara, pe el, târziu, la lumina lămpii cu gaz. "N-am să te pot vedea duminecă. Mă voi mângâia întrucâtva cetindu-te. Scrisorile tale sunt o minune de cuminţenie şi bunătate, într-o formă perfectă. Până la revedere, te sărut cu atâta lung şi greu dor". (Nicolae Iorga, martie 1939, scrisoare din Bucureşti către Catinca Iorga) Salonaşul cu secrete "Ţie nu-ţi pot spune cât dor am de tine. Vorbele s-au învechit demult şi nu se mai potrivesc cu un suflet care nu vrea să împrumute de nicăiri ce ar vrea să-ţi spuie. De aş mai avea norocul să te văd, sănătoasă şi - bagă bine de seamă - tânără şi frumoasă, îngrijită de tine, ca suflet şi trup, cum ţi-e datoria faţă de iubitorul tău N. Iorga." (Nicolae Iorga, septembrie 1917, scrisoare către Catinca Iorga) Salonul Catincăi e mic cât o chilie. O canapea şi un birou cu două fotolii, unde îşi primea prietenele, confidente în rarele clipe de răgaz. Pe un dulăpior, după uşă, stau frumos înrămate fotografii din tinereţe ale copiilor, frumoşi şi zâmbitori, balsam pe suflet la bătrâneţile cele pline de griji. Aici, în acest salon, îşi va fi trăit Catinca, în mare taină, necazurile şi bucuriile simple, ferită de camera de lucru a savantului, de veşnicele şi împovărătoarele sale priorităţi academice sau politice. Aici îşi va fi plâns, nespus, fiica cea iubită, Titiţa, răpusă de boală în 1912, la numai 8 anişori. Moartea celei despre care toţi vorbeau ca despre "a doua Iulia Hasdeu” l-a zdruncinat atât de tare pe Nicolae Iorga, încât Catinca, pentru a-l îmbărbăta, şi-a reprimat mereu, de faţă cu el, cu o voinţă demnă de un mare pustnic, orice urmă de tânguire. Aici îşi va fi tras Catinca sufletul, după ce, în 1919, va fi trudit zile întregi să repună în ordine casa pe care, în batjocură, trupele germane o transformaseră în grajd pentru cai. Tot aici, în salonaş, îşi va fi căutat cuvinte potrivite pentru a-l împăca pe Iorga după eşecul scurtei sale guvernări, în vara lui '32. Şi tot aici îl va fi luat deoparte pe iubitul ei soţ în 1937, când l-a sfătuit să-şi ia o pauză de la universitate, unde era în permanenţă şicanat de legionari. Aici se va fi rugat, smerită, în lunile de grea suferinţă, în care o boală necruţătoare a încercat-o, la finele anilor '30. Deşi o ştie suferindă şi se bucură de fiecare dată când află veşti bune de la medicii către care o îndrumă, lui Nicolae Iorga nu i se dezvăluie niciodată adevărata boală a Catincăi şi nici gravitatea ei. Într-un moment de mare criză politică şi socială, în care ameninţările şi atacurile la adresa lui Iorga nu mai contenesc, Catinca alege, din prea multă dragoste pentru Nicu, să-şi ducă singură crucea şi să nu-l necăjească şi mai mult... O sfântă: Ecaterina cea blândă şi iubitoare "Vreau doar atâta să le spun copiilor mei că, fără sacrificarea mea, tatăl lor nu ar fi fost în stare să facă tot ce a făcut. Forţele mele, până la extenuare, au fost puse la dispoziţia lui. Cu jurământ o pot spune, că nu am trăit nici o zi pentru mine, decât cu foarte rari excepţii, când am fost singură acasă. Eu nu am putut cânta, nici plânge, când am simţit nevoia... Doar în rare cazuri, în lipsa lui... Îmi dau seama că e nevoie de suferinţa mea pentru împlinirea unor lucruri mai mari... Un lucru este sigur: că nu regret că am servit o mare minte, poate unică în timpul de faţă." (Catinca Iorga, 30 aprilie 1932, însemnare în jurnalul intim) Teribilul cutremur din 9 spre 10 noiembrie 1940 îi găseşte împreună, la casa din Văleni, pe Nicolae şi Catinca. Lucrurile păreau să se fi liniştit, ultima scrisoare dintre cei doi e plină de optimism, după tomuri întregi în care cei doi soţi deplângeau, deopotrivă, necazurile personale şi soarta unei ţări aflate în derivă. Dar cutremurul schimbă totul în numai câteva clipite. Casa e zdruncinată din temelii şi nu mai poate fi locuită. Familia îşi strânge la repezeală câteva lucruri şi pleacă la vila pe care o deţinea la Sinaia. Între timp, la Bucureşti continuă campania furibundă de presă care prevestea lichidarea lui Nicolae Iorga - pedeapsă pentru uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu, de care savantul a fost făcut responsabil, în mod abuziv, pe considerentul disensiunilor mai vechi dintre el şi "Căpitan". Apocalipsa În după-amiaza zilei de 27 noiembrie, profesorul, în vârstă de 69 de ani, se găseşte la masa de lucru de la etajul casei din Sinaia. Încearcă să lase deoparte gândurile negre şi se pune să lucreze la "Istoria Universală”. Într-o cămeruţă la parter, Ecaterina scrie şi ea, în linişte. Se sperie de moarte când, deodată, şapte bărbaţi dau buzna în casă, blocând apoi uşa cu spatele. "Cine sunteţi?", îngaimă, cu răsuflarea tăiată, Catinca. "Poliţia legionară a Capitalei! Am venit să-l luăm pe domnul profesor Iorga la Bucureşti, pentru un interogator”, îi răspunde, pe ton cazon, unul dintre agresori. Într-un minut, Nicolae Iorga e deja jos, în hol, flancat de cei şapte. Deşi bănuia de multă vreme că i se pregăteşte asasinarea, marele istoric ţine să-şi liniştească soţia, în ultimele clipe dinaintea despărţirii. Insistă ca nu cumva să-i umble la masa de scris, căci avea să se întoarcă în grabă. Apoi, cu grijă, ca să vadă Catinca, îşi ia galoşii cei groşi, să nu răcească pe drum... În drum spre maşina lăsată cu motorul pornit, gata să plece în trombă spre Bucureşti, de undeva apare Alina Iorga, fiica cea mică a familiei, care insistă să-şi însoţească tatăl la Bucureşti. E repezită. Nu se poate. În maşină nu mai e loc. În casă, terorizată de frică, Ecaterina pune mâna pe telefon. Sună la Mircea Iorga, fiul cel mare, de la Bucureşti, care avea bune relaţii în mediul legionar. Sună la prietenii, partizanii şi apropiaţii lui Nicolae Iorga. Sună la politicienii cei mai importanţi la care avea acces, sună la poliţie, la jandarmerie, sună peste tot. Întreaga lume influentă a Capitalei e alarmată în scurt timp. Antonescu însuşi află de asasinatul ce se punea la cale şi dă imediat în urmărire maşina agresorilor. Avertizaţi, probabil, aceştia îl ascund pe Nicolae Iorga în garajul Poliţiei din Ploieşti. Noaptea, văzând că intrarea spre Bucureşti e în continuare blocată, "echipa morţii" se abate spre pădurea Strejnic unde, la adăpostul întunericului, îşi execută misiunea criminală. Savantul e găsit mort, străpuns de gloanţe, în dimineaţa zilei de 28 noiembrie, la marginea unui drum. Vestea asasinatului o ajunge pe Catinca la capătul unei nopţi lungi, de rugă şi nesomn. La fel ca la moartea Titiţei, suferinţa o oţeleşte. În plină teroare legionară, sfidând un regim care ascunde, într-un comunicat lapidar, moartea unei somităţi a culturii româneşti şi universale şi interzice funeralii naţionale la care, măcar ca fost premier, dacă nu ca academician, Nicolae Iorga era îndreptăţit, Catinca reuşeşte să strângă în jurul ei sute de oameni la slujba de înmormântare de la cimitirul Bellu. În vreme ce în lumea întreagă, de la New York la Paris, zeci de mari universităţi arborează drapelul în bernă, iar Turcia declară zi de doliu naţional în memoria celui ce-i lăsase moştenire monumentala "Istorie a Imperiului Otoman", la Bucureşti, uciderea lui Iorga e subiect tabu... Peste Catinca Iorga începe să coboare întunericul. Copleşită de durere, luptă cu boala şi suferinţa pentru a pune în ordine tot ceea ce ţinea de viaţa şi de opera savantului. Contactul cu cărţile şi manuscrisele rămase în bibliotecă, cu ultimele pagini acoperite de scrisul lui, îi dă putere. Dorinţa de-a rândui moştenirea marelui istoric, care îi fusese şi soţ, o ţine în viaţă. Întâi de toate, se îngrijeşte de soarta copiilor, marcaţi puternic de moartea tatălui lor. Desparte, cu mare chibzuinţă, averea familiei de tot ceea ce socotea a fi bun public în ceea ce Nicolae Iorga lăsa în urmă. Apoi, cu sârgul pe care l-a avut decenii la rând ca "secretara personală” a lui Iorga, strânge într-o uriaşă arhivă toată corespondenţa profesorului şi toate scrierile sale nepublicate. Câte dureroase aduceri aminte, câte clipe de dor sfâşietor, câte momente de disperare o vor fi încercat pe când recitea rândurile scrise de soţul ei! Dar şi câtă mândrie de a-şi fi împărţit destinul cu un geniu. Vechile rădăcini ale familiei sale de cărturari ardeleni îi dau putere, o ambiţionează să-şi ducă lucrarea la bun sfârşit. Se ocupă de soarta aşezămintelor culturale făcute de Iorga la Vălenii de Munte şi se luptă pentru ca marelui savant să i se facă dreptate. Când află numele criminalilor, depune fără preget plângeri penale pe numele lor, fără să ţină seama de ameninţările din jur. Zbaterea durează un an. Suprapusă peste suferinţa pierderii omului a cărui viaţă şi operă devenise, de atâta amar de vreme, raţiunea ei de a fi, boala pe care i-o ascunsese lui Nicu se agravează necruţătoare. Catinca moare la exact un an după asasinarea lui Nicolae Iorga. Vestea decesului ei apare în presă, în aceeaşi ediţie cu anunţul privind parastasul de 1 an de la moartea istoricului. Moartea Catincăi e comemorată în "Curentul”, printr-un editorial de pagina întâi. Momentul politic se schimbase! Sub semnătura influentă a lui Pamfil Şeicaru, o ţară întreagă află, atunci, despre dedicaţia şi jertfa unei femei de excepţie: Catinca Iorga. Şi despre o poveste de dragoste sfârşită la o margine de pădure, cu un glonţ. "Ştia să potolească furtuna cu privirea acelor ochi albaştri, de o infinită bunătate, afla întotdeauna cuvântul cel mai potrivit, rostit cu acea voce cristalină, de o învăluitoare muzicalitate, spre a înlătura o supărare, înseninând atmosfera. Căuta să rămână în umbră, avea o neobicinuită aristocraţie de a fi soţia unui om de o aşa covârşitoare personalitate. Toată străvechea şi autentica nobleţe a oamenilor din cuprinsul Transilvaniei o regăseai în ţinuta, în gestul, în această măsurată comunicativitate". (Pamfil Şeicaru, noiembrie 1941, "Curentul”) Pentru documentarea articolului, autorul a folosit mărturii, texte şi lucrări semnate de Liliana Iorga-Pippidi, Andrei Pippidi, Lucian Nastasă, Paul D. Popescu, Petre Ţurlea, Ion Bocioacă, Haralamb Zincă şi Valeriu Râpeanu. Mulţumiri speciale distinsei doamne Daniela Moraru, sufletul Muzeului Memorial "Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte, pentru resursele documentare puse la dispoziţie, şi doamnei Carmen Ionescu, pentru ghidajul atât de calificat.

Dan Puric despre credinta

"Acum cativa ani ma duceam in America si avionul s-a oprit pentru o escala in Timisoara. Iar de acolo s-a urcat in Boeing-ul modern un sat intreg de babe, imbracate in negru, ca dintr-un film de Kakoyanis, infofolite, legate, grase, cu papornite, de parca mergeau cu rata. In sinea mea, am gandit stanjenit ca asa se strica imaginea Romaniei in lume. Pe vremea aceea credeam ca imaginea e importanta, nu Romania. Dupa ce am trecut Atlanticul si ne apropiam de destinatie, cu o ora inainte, ni s-a dat sa completam niste formulare, destul de agresive, care te anchetau in toate dimensiunile tale de calator. Am avut sentimentul ca tot avionul dadea teza la limba romana. In starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci babute langa mine, care mi-au spus cinstit: "Scrie-ne si noua, maica, aici, ca noi nu stim nimic!" Si astfel, eu le intrebam din chestionar si ele imi raspundeau din inima: - Cand te-ai nascut, mama? - 1877. - Cati copii ai? - 11. Si-asa mi-am dat seama ca stateam de vorba cu Independenta Romaniei. A inceput sa se clatine avionul. Avionul se clatina si la toti ne-a fost frica, inclusiv mie, asta cu imaginea Romaniei in lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat si ele speriate. Babele, in schimb, stateau langa mine si se sprijineau de partea de sus, ca si cum ar fi mers cu rata. Zic: - Maica, stai jos, ca a inceput furtuna. E pericol sa ne prabusim. Nu ti-e frica? - Lasa, mama, raspunde babuta, mi-am facut o cruce, la Dumnezeu nu insisti. Ajunge. In siguranta ei stateau doua mii de ani de crestinism. Iar eu, pe langa babuta, eram un puric. Eu eram imaginea de azi a Romaniei in lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna. Babuta m-a reincrestinat intr-o fractiune de secunda si, astfel, am vazut din nou Omul Frumos. Dan Puric

O poveste pentru suflet si inima

Un tanar director executiv, conducea pe strada, putin cam prea repede, noul sau Jaguar. Era atent la copiii ce ar fi putut tasni de dupa masinile parcate, si a incetinit atunci cand a crezut ca a vazut ceva. Pe masura ce masina sa trecea, nici un copil nu a aparut. In schimb, o caramida a lovit una din portierele Jaguarului. A apasat pe frana si a intors Jaguarul inapoi, la locul unde fusese lovit de caramida. A sarit furios din masina, a pus mina pe primul copil intalnit in cale si l-a lovit de o masina parcata, tipand: „Ce a fost asta si cine esti tu? Ce crezi ca faci? Aceasta este o masina noua si caramida pe care ai aruncat-o te va costa multi bani. De ce ai facut asta?" Copilul era speriat. „Va rog, domnule, va rog, imi pare rau dar nu stiam ce altceva sa fac," a explicat el. „ Am aruncat caramida pentru ca nimeni altcineva nu v-ar fi oprit..." Cu lacrimile siroind pe obraji, copilul a aratat ceva langa masina parcata. „Este fratele meu" a spus. „A luat curba gresit si a cazut de pe scaunul cu rotile, iar eu nu pot sa-l ridic inapoi." Trist, copilul i-a cerut apoi, directorului: „Ma ajutati va rog sa-l pun inapoi in scaunul cu rotile? Este ranit si e prea greu pentru mine." Miscat de cuvintele copilului, soferul a inghitit cu greu nodul pe care-l simtea in gat. Rapid, el a ridicat copilul handicapat inapoi in scaunul sau, apoi a luat o batista si i-a bandajat zgarieturile si taieturile. Totul arata ca si cum ar fi facut o treaba buna. „Multumesc si Domnul sa te binecuvanteze" i-a spus copilul recunoscator, strainului. Prea miscat pentru a mai putea vorbi, omul pur si simplu a privit copilul cum impingea scaunul cu rotile a fratelui sau in josul drumului, spre casa lor. Jaguarul a facut un drum lung si incet inapoi. Stricaciunea era foarte vizibila, dar soferul nu a reparat-o niciodata. El a pastrat urma de pe portiera, astfel incat sa-si aminteasca oricand de mesajul primit: „Nu trece prin viata prea repede, astfel incat cineva sa fie nevoit sa arunce o caramida in tine, ca sa-ti capteze atentia!" Dumnezeu le sopteste sufletelor noastre si le vorbeste inimilor noastre. Cateodata cand nu avem timp sa ascultam, El arunca o caramida in noi. Este alegerea noastra daca ascultam sau nu.

Povestea fluturelui, spusă de biologul evoluționist Elisabeth Sahtouris

"Ea spune că, din punct de vedere al dimensiunii sale, omida reprezintă una dintre cel... e mai distructive ființe de pe această planetă. Ea pote devora o întregă ramură de copac, într-un timp record. În final, ea țese un cocon în jurul său și în interiorul acestei structuri, își duce la împlinire destinul de a se dizolva într-o masă vâscoasă. Din aceasta masă lipicioasă încep să apară primele celule ale fluturelui. Acele celule sunt numite celule imaginale, iar masa vascoasă (vechiul) încearcă să le distrugă! Datorită acestei amenințări, noile celule se adună în grupuri și, pe această bază, se naște un fluture. Asta este și povestea noastră. Omida și distrugerea ei egoistă reprezintă vechea cale. Omida este necesăra în creația noului fluture – dar vine o vreme când ea trebuie să moară, pentru ca fluturele să se poata naște. Fluturele, care reprezintă noua cale, este opusul omizii. El nu distruge viața – el o servește, prin polenizarea florilor. Poate, de asemenea, să zboare departe, astfel încăt viziunea sa este mult mai amplă decăt cea a omizii. Pe masură ce creștem în „starea noastră de fluture”, putem și noi să avem o viziune care înclude totul."

Copiii geniali ai României. Matei Bucur, 16 ani, "al doilea George Enescu", refuză să emigreze

Matei Bucur Mihăescu este cel mai tânăr dirijor din România. La 13 ani şi-a înfiinţat orchestră, la 10 ani a fost numit "micul Mozart", la 7 ani compunea. Refuză să emigreze A doua zi după ce micul Matei a fost admis la Liceul de Muzică George Enescu, mama a primit un telefon. Era domnul director, tot repeta pe fir cuvântul "geniu". "Să ştiţi că toţi profesorii noştri l-au auzit şi sunt absolut încântaţi că s-a născut un nou geniu al muzicii", zicea. La vremea aceea Matei Bucur Mihăescu din Bucureşti avea şase ani. Până acum trei ani nu dăduse nici un semn că l-ar pasiona muzica. Sigur, pe la doi ani ştia literele, la patru ani vorbea perfect engleză, dar atât. Şi mai iubea maşinuţele: "Avea nişte maşinuţe mici de colecţie. Se aşeza pe jos şi se uita la ele minute în şir, de la nivelul roţilor. Apoi, pe stradă, recunoştea toate mărcile de maşini, după diferite detalii". Până într-o zi, când bunicul, compozitor cunoscut, l-a pus în faţa pianinei. Mama s-a opus: "Lasă, în copilărie m-ai chinuit pe mine destul cu muzica, să nu-l chinuim şi pe el". "Hai, totuşi, să încercăm", a insistat bunicul. I-a testat urechea şi i-a adus şi profesoară. "Nu spunem că e nepotul meu, să nu fie subiectivă", a decis el. La al treilea curs cu profesoara, Matei cânta deja la două mâini ca şi cum ar fi făcut asta dintotdeauna. Avea trei ani jumate pe atunci. "Al doilea George Enescu" Pe la 7, 8 ani la Liceul de Muzică deja compunea piese de muzică clasică. Era cel mai mic compozitor de acolo. Tot atunci susţinea recitaluri o oră, o oră jumate în faţa publicului. Enorm pentru un prichindel. La 10 ani, criticii deja îl numeau "micul Mozart", "micul Bach" şi "al doilea George Enescu". S-a întâmplat după concertul de la Ateneu, când a sculat o sală întreagă în picioare. A devenit, atunci, cel mai tânăr muzician român care a concertat pe scena Ateneului. Ne aflăm acasă la Matei şi încă îi sclipesc ochii când ne arată afişul concertului de la Ateneu, unde şi-a cântat şi compoziţii proprii. Îl ţine pe perete, deasupra canapelei. Citim: "Concert Extraordinar al Pianistului şi Compozitorului Matei Bucur Mihăescu". A cântat o oră solo, la pian, apoi însoţit de Corul şi Orchestra Operei Române. Era în sală toată critica, plus oameni de cultură, primul ministru şi preşedintele CE. Premierul, curios, l-a întrebat pe Mădălin Voicu: "Dom'le, dar puştiul ăsta o fi având emoţii?". "N-are dom'le, ăsta e tare, nu-l vezi?", i-a răspuns. Matei transpirase tot de emoţii, dar se ţinea mândru, aşa cum îl învăţase domnul profesor înainte ("Să fii atent că ăştia or să disece fiecare moment şi fiecare degeţel, cum l-ai pus pe clapă"). După concert, când s-a întors acasă, în loc să se odihnească, s-a aşezat la pian să mai studieze un pic, că tocmai îi venise inspiraţia. Cine mai ştie câte premii naţionale şi internaţionale a obţinut până acum, la 16 ani? Ar trebui să le numere pe toate, dar i-ar lua prea mult timp. La 10 ani i s-a propus să părăsească România ca să studieze la Conservatorul de la Viena, dar a refuzat. "Aici îmi găsesc inspiraţia cel mai bine", a răspuns. Şi chiar aşa a fost căci compoziţiile lui emoţionau tot publicul, de la bunic la adolescent. După concerte veneau în culise să-l felicite oameni în toată firea, plângând. "Acum doi ani, când am susţinut la Frankfurt un recital de pian cu lucrări proprii, organizatorii au sunat să ne roage să nu ne supărăm că o să fie cam înghesuială în sală, după ce au suplimentat numărul de scaune. Ideea era că se vânduseră toate biletele şi publicul mai dorea. A fost singura dată când am făcut trei bisuri, deşi acolo nu mă ştia nimeni", ne spune Matei. Mugur Isărescu l-a numit "un nou brand românesc", Ministerul Afacerilor Externe i-a oferit titlul de ,,micul ambasador al culturii româneşti în lume", iar Liceul ,,George Enescu" a instituit chiar şi premiul pentru interpretare pianistică, "Matei Bucur Mihăescu". Pe lângă toate astea, Matei avea timp să fie în continuare premiantul clasei, învăţând de 10 la toate materiile. Cum înfiinţez ditamai orchestra, la 13 ani Ce şi-ar mai fi putut el dori la 13 ani? Propria orchestră. "Începusem să scriu muzică pentru formule din ce în ce mai extinse, pentru cât mai mulţi oameni pe scenă. Până atunci susţinuseră concerte cu piesele mele doar Orchestra Radio, a Operei şi a Filarmonicii, dar mi-am dat seama că vreau propriul colectiv de oameni cu care să evoluăm împreună", ne spune Matei. Şi aşa s-a pus pe adunat muzicieni, printre colegi şi prieteni. În scurt timp, înfiinţase orchestra CAMMERATA, cu scopul de a-i interpreta lucrările. A avut în orchestră şi 50 de oameni, de la 14 până la 65 de ani. Iniţial, orchestra o dirija altcineva. Matei o dirijează de la începutul acestui an, când a devenit şi cel mai tânăr dirijir din România. "După un succes fulminant, când iarăşi au ridicat toată sala în picioare, colegii au început să-l întrebe: Matei, de ce nu dirijezi tu?

Matei zicea: nu, nu, nu. În orchestră el doar cânta la pian şi făcea compoziţie proprie", povesteşte mama. "Apoi mi-am dat seama singur că cea mai bună concepţie asupra muzicii mele o am tot eu. Aşa că un an de zile am urmat cursuri de dirijat la Conservator şi până acum am dirijat câteva concerte", zice fiul. Să vedem, însă, cum lucrează: "Îmi place să ştiu că sunt toate lucurile bine puse la punct, începând cu mişcarea scenică şi terminând cu instrumentele. Cei din orchestră trebuie să fie foarte responsabili nu numai din vedere instrumental, ci şi conştienţi a ceea ce are făcut şi restul colectivului. Eu încerc să creez acolo o unitate pentru ca asta să se vadă, apoi, în sunet. Dacă toată orchestra respiră o dată, dacă suflul merge continuu şi uniform, am ajuns unde trebuie".Este membru al Fundaţiei Dan Voiculescu pentru Dezvoltarea României şi este convins că nu va părăsi niciodată România. "Multă lume mă întreabă: de ce nu vrei să pleci? Şi eu răspund: dar de ce să plec? N-am nici un motiv. E ca şi cum mă întreabă, de fapt: dar de ce nu pleci într-un loc unde e mai bine pentru tine? Dar poate nu-i mai bine", ne spune. Zice că, de la un nivel încolo, financiar i-ar fi la fel de bine în România cu muzica lui, pe cât i-ar putea fi şi afară. Dar nu îl deranjează sărăcia din ţară , harţa politică? "Nu, atâta vreme cât nu mă afectează nu mă deranjează nimic. De ce să ascult eu certurile politicienilor, ei ascultă muzica mea?". Munca din spatele geniului"Pentru ca aceşti copii talentaţi sau supradotaţi să reuşească, trebuie să ştie atât ei, cât şi famiile lor că nimic nu se întâmplă peste noapte. Nimeni nu a ajuns în vârf fără a avea ani de muncă în spate. La început, e adevărat, totul se poate face într-o aparentă joaca şi abia apoi apare pasiunea, interesul. Următoarea fază este perfecţionarea şi încurajarea copilului. Iar ultima fază, corolarul, este invidualizarea şi personalizarea, atunci când încep să apară şi rezultate ca recunoaşterea şi aprecierea muncii şi a talentului propriu", spune Trisi Cristea, psiholog şi director general al Fundaţiei Dan Voiculescu