Mircea Cartarescu- Despre Romania

“Daca traiesti numai in Romania , e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el.

Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici.

De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta. Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura.

Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu suntem de acord"). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze. O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale. Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii. Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, I se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi. Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi. In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir. Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii sunt proprii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica. Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare.

Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai. Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai. Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele si noii imbogatiti.

Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei. Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.”



Mircea Cărtărescu

SINGURA MEA AVERE

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară ?

Am fost plecat vreo patru ani pe-afară;

Azi am venit şi-o caut cu ardoare,

Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare.


O caut peste tot, am fost şi-n sate,

Ogoare plâng în buruieni lăsate,

Înspre păduri, potecile uitate

M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.


Acasă poarta nu e zăvorâtă,

Căci mama tot mai iese şi se uită;

Atâta dor i-a mai rămas pe lume,

Feciorii să-i mai strige iar pe nume.


Moşneagul iese-n cale şi-o întreabă:

"Vine? La anul, cred! Acu-i la treabă,

La noi în ţară-i multă sărăcie.

Ştiu ei - că de-or veni, la ce să vie?!"


Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară

Cântată de poeţi odinioară,

Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă?

Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă.


Acolo nu era, de bună seamă,

Că prea o înjurau români de mamă;

Harbuzul, pătrunjelul, biata prună,

Erau culese parcă. de pe Lună!


Chiar, voi nu aţi văzut pe jos o ţară ,

Călcată în picioare şi murdară?

Ce-aveţi cu ea? Nimica nu vă cere,

Eu o declar singura mea avere!


Mircea Cartarascu

Neîntrecutul tălmăcitor Ion Caramitru- de Cristina Modreanu

După mai bine de jumătate de an departe de țară, ajungi să vezi tot ce se întâmplă pe scena „de acasă” prin lentilele diverse ale articolelor „despre” aceasta. Seria de cronici, interviuri și relatări de la conferințele de presă ale Teatrului Național din București apărute în ultimele luni ar putea crea impresia că avem de-a face cu o instituție de succes. Dar este oare agitația un semn de succes? Sau suntem victimele unei inerții care ne împiedică să vedem dincolo de aparențe și să luăm de bun tot ce spun paginile ziarelor – cu interviuri în care se pun întrebări de complezență, special gândite ca să nu deranjeze pe nimeni sau dacă se poate să ridice măcar puțin mingea la plasa intervievatului?

Când eram în plin proces de reflecție pe această temă, un comunicat de presă sosit direct de la „nava amiral a teatrului românesc” cum i se spunea la un moment dat, mi-a adus direct prin computer un puternic miros de naftalină. Comunicatul anunța că spectacolul Dor de Eminescu va intra în repertoriul curent al TNB, în urma „succesului deosebit avut într-un turneu în Statele Unite și Canada”. Întreg anunțul era un semnal de alarmă: dacă turneul cu pricina a avut succes e pentru că spectacolul s-a jucat în și pentru comunitățile de români din statele respective, nu neapărat pentru calitățile lui artistice. Nostalgia nu e neapărat un lucru rău, dar când devine criteriu pentru o decizie repertorială ceva nu sună bine și te obligă să gândești mai departe și să vezi lucrurile în contextul mai larg care permite o asemenea hotărâre.

Primul gând – firesc – este acela că dacă tot am ajuns în secolul 21, anul de grație 2012, și dacă tot trăim, vrem-nu vrem, într-o realitate globalizată, ar fi fost poate mai interesant ca, un proiect internațional dedicat operei lui Eminescu să fie astfel gândit încât să ajungă la un public mai larg și mai divers, prin comisionarea unui spectacol modern, creativ, care să-i incorporeze opera în așa fel încât să intereseze cu adevărat spectatorii contemporani. Un domn care spune versuri într-o limbă străină nu e tocmai formula potrivită pentru atingerea acestui scop. De câtă lipsă de imaginație e nevoie ca să reiei la infinit aceeași litanie cu ocazia zilei lui Eminescu? E ca și cum l-am înmormânta din nou în fiecare an.

Dar gândul merge mai departe, fiindcă știrea că spectacolul Dor de Eminescu intră în repertoriul curent al TNB nu e neliniștitoare doar pentru că se înscrie spontan în festivismul cultural lipsit de imaginație, practicat pe scară (prea) largă la noi. Ci pentru că ea nu a venit în urma unei cântăriri atente a relevanței sus-pomenitului spectacol pentru spectatorul secolului 21, ci ca auto-felicitare, dat fiind că responsabilul cu decizia este chiar autorul și protagonistul spectacolului.

Același protagonist, numit în comunicatul cu pricina, în mod neliniștitor, „neîntrecutul tălmăcitor al versului eminescian” conduce nu numai Teatrul Național din București ci și, în același timp, Uniunea Teatrală din România (de peste 20 de ani, fără să fi avut în ultimii ani un contracandidat la alegerile care au ajuns să se facă de formă). Tot el decide cui și cum sunt împărțite fondurile din Timbrul Teatral (alături de un Senat care îl contrazice rareori), prezidează asupra Premiilor Uniter și alege și persoana care face selecția pentru Festivalul Național de Teatru, cea mai importantă manifestare teatrală din țară.

Alte fapte recente care ar trebui să ne dea de gândit:

- Neîntrecutul tălmăcitor a fost nemulțumit în 2011 de nota pe care i-a dat-o comisia de evaluare a mandatului său directorial, așa că Ministerul i-a făcut altă comisie, „mai bună și mai frumoasă” care i-a dat o notă mai mare.

- Neîntrecutul tălmăcitor a decis anul trecut că Uniter va prelua sub aripa sa una din cele două reviste de teatru existente în țară și va sista orice finanțare pentru alte proiecte de gen. Vocile care nu sunt ale noastre ar face mai bine să tacă.

- Neîntrecutul tălmăcitor, care se opune transformării FNT în instituție independentă, a decis începând din 2011 (tacit, fără discuții publice și fără nici o transparență) să nu mai acorde un mandat de trei ani directorului FNT, care avea astfel independență și posibilitatea de a închega un concept, ci să facă un „cadou” anual, cui crede de cuviință sau cui a fost cuminte.

- Neîntrecutul tălmăcitor – care merită toata aprecierea ca actor – se auto-însărcinează să regizeze câteva spectacole pe an în teatrul pe care îl conduce, deși performanțele sale regizorale s-au dovedit modeste.

Când o asemenea putere de decizie se concentrează în mâna unui singur om, indiferent cine ar fi acela, până la abuz nu e decât un pas.

***

Viitorul TNB

Teatrul Național din București se află în plină reconstrucție și va avea la finalizarea șantierului 6 săli, devenind un „complex cultural”, cum îi place directorului său să spună în numeroasele declarații de presă pe tema șantierului. Pentru asta a fost nevoie ca Centrul Național al Dansului să fie evacuat din clădire și nu există nici o garanție că el se va întoarce acolo, într-una dintre noile săli, așa cum ar fi normal. Urmează să fie mutat din clădire și Teatrul Național de Operetă.

Ce nu se vede și nu se discută este că, deși se știe câte săli noi vor fi, nu se știe nimic despre ce anume se va întâmpla în ele. Mai multe Dineuri cu proști (spectacol bulevardier semnat de directorul teatrului, care a intrat recent și în distribuție)? Alte spectacole omagiale precum acela pentru Eminescu? Oare n-ar fi timpul ca în loc să ne tot minunăm de noua ctitorie (creație mediocră din punct de vedere arhitectural) să ne întrebăm și ce fel de conținut va fi adăpostit în ea?

Întrebarea e cu atât mai necesară cu cât nu se poate să nu te pună pe gânduri faptul că din 2005 și până acum directorul TNB n-a dat dovadă, din păcate, nici de viziune și nici de o strategia repertorială remarcabilă, singura „direcție” țintită fiiind cea comercială (cât mai multe bilete vândute). Lipsa de respirație amplă a acestui teatru – cel mai vizibil din întreaga țară – se traduce în neparticiparea la festivaluri majore din lume și în lipsa de turnee semnificative, de diversitate repertorială care să atragă noi categorii de public și de proiecte culturale conexe care să-l transforme într-un adevărat centru cultural.

Recent, directorul TNB declara într-unul dintre interviurile ce par făcute în oglindă că a negociat trei ani ca să-l aducă la București pe Aleksandr Morfov, regizor bulgar de mâna a doua după standardele europene. Singura întrebare care se poate pune în mod onest după o asemenea declarație este „de ce?” - când i-ar fi oricui simplu să afle care sunt regizorii europeni de succes, care ar merita o asemenea așteptare, fiind cunoscuți pentru viziunile lor puternice și stilistica inovatoare. De ce nu s-au deschis negocieri cu nici unul dintre aceștia în șapte ani de directorat?

Toate acestea fiind date, nu trebuie oare deschisă o dezbatere public despre cum anume se pregătește conținutul cultural al viitorului complex cultural din mijlocul Capitalei? Să pregătești serios, din timp, un program cultural complex, demn de o capitală europeană în 2012 nu înseamnă să lași toate deciziile la latitudinea unui singur om, pe care nici măcar nu-l întreabă nimeni dacă are vreun plan. O variantă ar fi să fie consultați operatorii culturali independenţi, care au mai multe idei și proiecte într-o lună decât a avut direcția TNB în ani de zile, și să se stabilească împreună cu ei un plan de acțiune. O alta ar fi organizarea unui concurs de proiecte, cu un juriu independent, care să decidă cine merită să aibă vizibilitatea majoră dată de prezența în această clădire. Cu siguranță sunt și alte variante, e de ajuns să vedem cum au reușit alții să relanseze interesul pentru orașul lor prin construcția unui muzeu, a unei opere sau a altui edificiu care să uimească nu doar prin arhitectură (la București nici asta nu se va întâmpla), ci și prin calitatea programelor ce se desfășoară înăuntrul lor.

Ca să pun o ultimă întrebare, oare noi de ce continuăm obsesiv să fim mai atenți la clădiri decât la oamenii și la conținutul cultural din ele?

***

Un nou început

Pe platoul din fața Teatrului Național din București, precum și în alte orașe din țară au avut loc la început de an, timp de câteva săptămâni, demonstrații publice care dovedeau o schimbare de afect în societatea românească și o nevoie de un nou început. Mi s-a părut simbolic locul ales, motiv pentru care m-am oprit asupra acestui teatru, cel mai vizibil de la noi, deși nu e singurul în care e nevoie de schimbare. De altfel, trebuie recunoscut că directorul acestui teatru a făcut multe pentru mișcarea teatrală românească în anii `90, restabilind contacte pierdute cu scena lumii, generând turnee în afara țării și festivaluri înăuntrul ei, pe scurt punându-și amprenta asupra „noului început” care a avut loc după căderea Cortinei de fier. Dar la mijloc e o dialectică simplă: cum este cert că e mereu nevoie de noi începuturi, trebuie să ne amintim și că nu e nimic rău în încheierea unei etape. Schimbarea este semn sigur de viață.

Poate că n-ar fi rău ca și lumea artistică să profite de acest moment marcat în stradă de protestele din ianuarie pentru a încerca să reinstaleze în mediul în care operează principiile unei necesare ecologii a spiritului ce ne-ar face viața mai simplă, mai onestă și mai deschisă spre creativitate, măcar pentru următorii 20 de ani.

Notă: 1. „Neîntrecutul tălmăcitor” este actorul Ion Caramitru, actualul director al TNB, care nu mai are nevoie de nici o prezentare.

2. Acest articol a fost acceptat spre publicare de către revista Dilema, cu condiția ca Ion Caramitru să răspundă printr-un interviu la cele menționate aici. După ce inițial a confirmat interviul, dl. Caramitru s-a răzgândit, iar Dilema a renunțat la publicare din acest motiv. Apoi, articolul a fost acceptat de revista Observator cultural, care a confirmat că îl poate publica fără nici un răspuns din partea „protagonistului”, însă redactorul-șef a revenit cu un mesaj după câteva zile în care anunța că în urma unei discuții mai largi în redacție s-a decis nepublicarea. Între timp, dl. Ion Caramitru - care primise articolul de la Dilema pentru a răspunde – l-a citit cu voce tare în Senatul Uniter, fără acordul autorului, înainte ca articolul să fi fost publicat. Articolul, cu o introducere diferită și câteva modificări impuse de timpul trecut de la scrierea lui inițială, apare deci după mai bine de două luni de la redactare.

Mulțumesc pe această cale revistei www.artactmagazine.ro pentru curajul de a publica acest articol care are deja o poveste cum nici un alt articol de-al meu n-a avut în peste 15 ani de jurnalism cultural activ.

femeile si muzica

NEAGU DJUVARA – Tinerețea ține de character Ioana Hodoiu 26 feb

NEAGU DJUVARA – Tinerețea ține de caracter Ioana Hodoiu

Oamenii au o singură vârstă toată viața

Hermann Graf Keyserling, un filozof german care era la modă prin anii ’20-’30, a spus că oamenii au o singură vârstă toată viața. E un lucru inteligent, nu? Nițel exagerat, dar, uitați, eu cred despre mine că am avut mereu 26 de ani. Îmi amintesc că la 11 ani, când eram în vacanță la Sinaia, o prietenă de-a mamei mele îmi spunea „micul filozof”. Vârsta mea mentală a rămas și acum, la 91 de ani, de 26.

Apropo de asta, îmi amintesc de povestea unui român care lucra în partea de Sud a Senegalului, cea mai nenorocită și săracă parte a țării. Avea un proiect acolo, pentru FAO (Food and Agriculture Organisation) și după ceva timp, fiind depășit de muncă, a cerut un ajutor. Åži l-a primit! I-au trimis de la Paris un fran­cez tânăr, de-abia ieșit de pe băncile facultății. Românul meu l-a luat cu mașina de la aeroport și au plecat acolo în mlaștină, la țânțari, în căldură, în nenorocirea aia de zonă. Åži francezul ăsta, puștiul, i-a zis românului în mașină: „Pentru pensie… cum facem?”

Era un moș francezul ăla, un moș de 20 de ani! Păi cum să te gândești la pensie în condițiile alea?! Românul meu, trecut prin tot felul de greutăți, și-a făcut cruce. E o chestiune de caracter tinerețea, eu mi-am păstrat apucăturile din tinerețe. Sunt un om ambițios, muncitor, dar îmi plac glumele în continu­are și vă mărturisesc că și acum îmi amintesc niște cântece deo­cheate, învățate de la fratele meu, pe care mi le cânt singur și mă distrez. Așa suntem. Unii îmbătrânim de tineri, alții rămânem copilăroși. Unii chiar poate prea copilăroși.

Tinerețea este tonică
Am lipsit din țară 45 de ani și la întoarcere am descoperit că mă înțeleg nu cu generațiile de sub mine, cu cei de peste 40 de ani, cu cei foarte tineri. Așa se face că prietenii mei de acum au între 20 și 40 de ani. Da, mi-am făcut prieteni ade­vărați printre studenții mei, comunicăm bine, ne înțelegem. Iar din prietenii mei mai vechi, foarte mulți s-au schimbat cu vârsta. Åži n-am mai fost pe aceeași lungime de undă cu ei!
Chiar și cel mai bun prieten al meu, francez, care m-a găzduit când eram pribeag, prieten bun de tot, s-a schimbat, a îmbă­trânit. Eu am continuat să-l con­sider cel mai bun prieten, dar nu ne mai înțelegeam deloc. Nu mai eram de acord cu atitudinea pe care o avea față de copiii lui, cu felul în care își conducea casa. Ajunsesem în punctul în care nu îmi mai făcea plăcere să îmi petrec timpul cu el, ci cu copiii lui. De altfel, am rămas prieten foarte bun cu fiica lui cea mică. Acum are și ea 50 de ani, dar prietenia noastră a început când avea vreo 20.

Resorturile tinereții
Ambiția mă ține tânăr. Din nefericire, nu poți recomanda cuiva să fie ambițios, pentru că asta e o trăsătură pe care o ai sau nu o ai. Dar ca să faci ceva în viață e musai să fii ambițios, să vrei să faci ceva, altfel te prăbușești psihic. Åži vă spun, am văzut și oameni tineri careatunci când nu au mai avut scopuri, au îmbătrânit. Brusc. Eu am multe lucruri pe care vreau să le fac, plus proiecte mai vechi pe care vreau să le finalizez.

Mai am în cap încă vreo două-trei cărți nescrise. Åži vreau să-mi public teza de filozofia istoriei, cea mai dragă operă a mea, în limba engleză, pentru că franceza nu mai este o limbă citită. Mă simt util în România, vreau să profit de po-pularitatea mea și să mai lansez niște idei care să ne dea de gândit. Uitați, „Thocomerius – Negru Vodă”, ultima mea carte, s-a epuizat într-o săptămână și a fost reeditată cu eticheta „bestseller”. Este unul dintre motivele pentru care am vrut să revin în România. Aici pot să fac ceva și e o satisfacție morală să reușești ce ți-ai propus.

Muncesc în fiecare zi și evit orice activitate care mă distrage de la scris. Nu îmi permit să fiu împrăștiat, evit mondenitățile, pentru că am scopuri de îndeplinit. În fiecare zi fac o scurtă siestă de jumătate de oră după-amiaza, este un obicei pe care l-am împrumutat din Africa, dar îmi pun ceasul să sune ca să mă apuc de scris. Da, da, nu râdeți că îmi pun ceasul să sune pentru că dacă dorm mai mult de o oră, devin mofluz și nu mai am chef de nimic.

Esti pregatit sa infrunti viata?- poveste

Un rege avea un fiu destept si curajos. Ca sa il pregateasca pentru a infrunta viata, il trimise la un batran intelept.
-Lumineaza-ma! Ce trebuie sa stiu in viata?
-Vorbele mele se vor pierde precum urmele pasilor tai pe nisip, dar o sa-ti dau totusi cateva sfaturi. In drumul tau prin viata vei intalni trei porti. Citeste ce scrie pe fiecare din ele. O dorinta mai puternica decat tine te va impinge sa le urmezi. Nu incerca sa te intorci, caci vei fi condamnat sa retraiesti din nou si din nou ceea ce incerci sa eviti.Nu pot sa iti spun mai mult. Tu singur trebuie sa treci prin asta, cu inima si cu trupul. Acum du-te! Urmeaza drumul acesta drept din fata ta.

Batranul intelept disparu si tanarul porni pe drumul vietii.
Nu dupa mult timp se gasi in fata unei porti mari pe care se putea citi SCHIMBA LUMEA!

- Asta era si intentia mea, gandi printul, caci chiar daca sunt lucruri care imi plac pe aceasta lume, altele nu-mi convin deloc.
Atunci incepu prima sa lupta. Idealul sau, abilitatea si vigoarea il impinsera sa se confrunte cu lumea, sa intreprinda, sa cucereasca, sa modeleze realitatea dupa dorinta sa, El gasi placerea si betia cuceritorului, dar nu si alinareai nimii. Reusi sa schimbe cateva lucruri, dar multe altele ii rezistara.

Anii trecura. Intr-o zi il intalni din nou pe batranul intelept, care il intreba:

-Ce ai invatat tu pe acest drum?

-Am invatat sa deosebesc ceea ce e in puterea mea de ceea ce imi scapa, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine.
-Bine zise batranul. Utilizeaza-ti fortele pentru ceea ce sta in puterea ta si uita ceea ce-ti scapa printre degete.
Si disparu.

Putin dupa aceasta intalnire, printul se gasi in fata celei de-a doa porti, pe care statea scris SCHIMBA-I PE CEILALTI!

Asta era si intentia mea, gandi el. Ceilalti sunt sursa de placere, bucurii si satisfactii, dar si de durere, necazuri si frustrari.
El se ridica deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i placea la cei din jurul sau. Incerca sa le patrunda in carcater si sa le extirpeze defectele. Aceasta fu a doua lupta a sa. Intr-o zi, pe cand medita asupra utilitatii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalti, il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba:

-Ce ai invatat tu, deci, pe acest drum?

-Am invatat ca nu ceilalti sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfactiilor sau infrangerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumina. In mine prind radacina toate aceste lucruri.
-Ai dreptate, spuse batranul. Prin ceea ce trezesc ceilalti in tine, ei te descopera in fata ta. Fii recunoscator celor care fac sa vibreze in tine bucuria si placerea, dar si celor care fac sa se nasca in tine suferinta sau frustrarea, caci prin ei viata iti arata ce mai ai inca de invatat si calea pe care trebuie sa o urmezi.

Nu dupa multa vreme, printul ajunse in fata unei porti pe care scria SCHIMBA-TE PE TINE INSUTI!

-DAca eu sunt cauza problemelor mele, atunci inseamna ca asta imi ramane de facut, isi zise el si incepu lupta cu el insusi.
El cauta sa patrunda in interiorul sau, sa-si combata imperfectiunile, sa-si inlature defectele, sa schimbe tot ce nu-i placea la el, tot ce nu corespundea idealului sau.
Dupa cativa ani de lupta cu el insusi, dupa ce cunoscu cateva succese, dar si esecuri si rezistente, printul il intalni iarasi pe batranul intelept, care-l intreba:

-Ce ai invatat tu pe acest drum?

-Am invatat ca exista in noi lucruri pe care le putem ameliora, dar si altele care ne rezista si pe care nu le putem invinge.
-Asa este, spuse batranul.
-Da, dar m-am saturat sa lupt impotriva a tot, a toti si chiar impotriva mea! Oare nu se termina niciodata? Imi vine sa renunt, sa ma dau batut si sa ma resemnez.
-Asta va fi ultima ta lectie, dar inainte de a merge mai departe, intoarce-te si contempla drumul parcurs, raspunse batranul si apoi disparu.

Privind inapoi, printul vazu in departare spatele celei de-a treia porti pe care statea scris ACCEPTA-TE PE TINE INSUTI!

Printul se mira ca n-a vazut cele scrise atunci cand a patruns prima data prin aceea poarta, dar in celalalt sens.
-In lupta devenim orbi, isi zise el.
Si mai vazu zacand pe jos, peste tot in jurul sau, tot ce a respins si a invins in lupta cu el insusi: defectele, umbrele, frica, limitele sale. Le recunoscu pe toate si invata sa le accepte si sa le iubeasca. Invata sa se iubeasca pe el insusi, fara sa se mai compare, sa se judece, sa se invinovateasca.
Il intalni din nou pe batranul intelept , care-l intreba:

-Ce-ai invatat in plus pe acest drum?

- Am invatat ca urand sau detestand o parte din mine inseamna sa ma condamn sa nu fiu niciodata de acord cu mine insumi. Am invatat sa ma accept in totalitate, neconditionat.
- Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie sa il uiti in viata, acum poti merge mai departe.

Printul zari in departare ceea de-a doua poarta, pe spatele careia scria ACCEPTA-I PE CEILALTI!

Si in jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a intalnit in viata sa, pe cei pe care i-a iubit si pe cei pe care i-a urat, pe cei pe care i-a ajutat si pe cei pe care i-a infruntat.
Dar spre surpriza sa, acum era incapabil sa le vada imperfectiunile, defectele, lucrurile care altadata il deranjau enorm si impotriva carora luptase.
Batranul intelept aparu din nou si il intreba:

-Ce-ai invatat mai mult decat prima data pe acest drum?

- Am invatat ca fiind in acord cu mine insumi nu mai am nimic de reprosat celorlalti si nici nu ma mai tem de ei. Am invatat sa ii accept si sa ii iubesc asa cum sunt.
- Bine, acesta este cel de-al doilea lucru pe care trebuie sa il tii minte. Continua drumul.

Printul zari prima poarta, prin care trecuse cu mult timp in urma, si vazu ceea ce era scris pe spatele ei ACCEPTA LUMEA!
Privi in jurul sau si recunoscu aceea lume pe care a dorit sa o cucereasca, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina si de frumusetea tuturor lucrurilor, de perfectiunea lor.
Era totusi aceeasi lume de alta data. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa? Atunci se ivi batranul care-l intreba:

- Ce ai invatat pe drumul asta?

- Acum am invatat ca LUMEA ESTE OGLINDA SUFLETULUI MEU. Ca eu nu vad lumea, ci ma vad pe mine in ea. Cand sunt fericit lumea mi se pare minunata, cand sunt necajit, lumea imi pare trista. Ea nu este nici vesela, nici trista. Ea exista. Atat. Nu lumea ma necajea, ci starea mea de spirit si grijile pe care mi le faceam. Am invatat sa o accept fara sa o judec, fara nici o conditie.

Acesta este cel de-al treilea lucru important pe care nu trebuie sa-l uiti. Acum esti impacat cu tine, cu ceilalti si cu lumea!

Esti pregatit sa pornesti spre ultima incercare:
...trecerea de la linistea implinirii, la implinirea linistii, spuse el si disparu pentru totdeauna. ❤

Florin Zamfirescu: "În martie ţara va fi în picioare!" Actorul crede cu tărie că suntem din afară conduşi, şi nu spre binele nostru Autor: DANA ANDRON

"Până la ce os să ne ajungă cuţitul ca să ne trezim, să ne dăm seama ce ar fi bine pentru noi?", se întreabă ro­mâ­nul Florin Zamfirescu. Aflat la amurgul vieţii, nu se mai teme să spună lucrurilor pe nume, chiar dacă acest adevăr are ceva criminal.
● Jurnalul Naţional: Nichita Stă­nescu spunea: "Dragii mei, feriţi-vă să aveţi dreptate prea repede, prea devreme, ca să aveţi la ce visa...". Se pare că tot visăm de 20 şi ceva de ani încoace!
● Florin Zamfirescu: Da, aşa e. Tot Nichita zicea că cel mai periculos e adevărul, iar cel mai important e drumul spre adevăr, fiindcă adevărul are ceva criminal. Toţi guvernanţii noştri, din ’90 încoace, au dat întruna dovadă de multă inteligenţă. Prin eşecurile repetate pe care le traversăm, toată lumea crede că guvernanţii noştri, de-a lungul vremii, erau proşti. Dar eu cred că au fost şi sunt extrem de in­te­ligenţi, numai că sunt rău in­ten­ţio­naţi. Acest lucru e vizibil cu ochiul liber. Sunt an­gajaţi să distrugă tot ceea ce în­seam­nă această ţară. Nu întâmplător României i se spune Grădina Maicii Domnului, nu întâmplător Prinţul Charles desco­peră Transilvania şi habar n-avem câte mai avem de vânzare şi cât de repede se vând! Şi nu este din prostie. De fapt, este subordonarea unor comandamente exterioare. Cred că soarta noastră e pecetluită. O spun la sfârşit de viaţă, chiar nu-mi pasă cât mai am de trăit, chiar nu vorbesc pentru mine. Am copii, nepoţi, prieteni şi poate, cel mai important lucru, am studenţi. Nu puţini! Sunt o comoară de talente.
● Au vreo şansă în România?
● Ca artişti au, dar ca români... Duplicitatea discursurilor politice este din ce în ce mai vizibilă. Se spune una, se gândeşte şi se lucrează alta. Mi-a fâlfâit acest gând atunci când Petre Roman a declarat că industria României este o grămadă de fier vechi. Hai să o lichidăm! CAP-urile au fost nişte prostii, hai să le lichidăm! S-a sfărâmat totul! S-a început cu COMTIMUL. Dintr-o dată n-a mai fost bun! Preţurile erau atât de mici, încât s-au vândut în neştire apartamente, pământuri etc. Pe urmă a fost planul diabolic: "Ia-ţi cu buletinul ce împrumut doreşti!". După ce oamenii s-au îndatorat în prostie, agăţaţi fiind de poftele lor de a avea o casă sau o maşină, n-au acţionat cum îi în­văţaseră străbunicii, să "nu se întindă mai mult decât le e plapuma". Regatul României
● Am ajuns să ne vindem şi că­ma­şa de pe noi?
● Da. Am ajuns să spunem la 70.000 de oameni că nu le mai dăm indemnizaţia pentru copii sau că nu le mai dăm ajutorul social tocmai acelora care nu-şi mai pot plăti datoriile. Şi tot nu vedem cu ochiul liber ce se întâmplă? Şi tot nu vedem că sfatul "cui nu-i place aici, să plece" ur­mă­reşte acelaşi lucru: depopularea spaţiului. Era o poveste cu trenul care nu mai avea cărbuni. Oamenii au fost sfătuiţi să pună, pe foc, lemnul din tren – scândurile, podelele... În cele din urmă, s-au terminat şi lemnele, iar trenul a ajuns un schelet de fier. Cam asta ni se întâmplă nouă. Dacă nu vrei, nu înţelegi ceea ce se urmăreşte.
● Oamenii vor să înţeleagă, au ieşit în stradă!
● Sunt bucuros că oamenii au început să se trezească. Totuşi, o popu­laţie de 20 de milioane nu poate fi neglijată, nu poate fi nici stârpită brutal. Ea poate fi stârpită prin Codex Alimentarius, prin vaccinuri. Treptat, cu răbdare, poate fi decimată. Dacă s-a răbdat o sută de ani, de ce nu s-ar mai răbda încă 25? Planul de decimare este a la long.
● Cele 20 de milioane de români se vor trezi brusc?
● Lumea să nu creadă că Piaţa Universităţii este formată doar din 50 de demenţi sau de disperaţi care stau acolo în frig şi urlă. Piaţa Universităţii este formată acum din 20 de milioane de oameni care nu pot veni, care nu pot sta acolo. Cred că prin martie toa­tă ţara va fi în picioare! O să ve­dem ce se va întâmpla... Acum se vând toate sistemele energetice ale Ro­mâniei cu condiţia să mai primim nişte bani cu împrumut, ca să ne mai ajungă un an. Şi tot nu se vede cu ochiul liber?! Toţi suntem conduşi din afară, şi nu conduşi spre binele nostru. Nimeni nu doreşte binele nostru.
● Ar trebui noi să ne dorim binele!
● Sper să o şi facem. Suntem sub un blestem, cred că mult mai vechi decât acela fiindcă ne-am împuşcat conducătorul în ziua de Crăciun... Răul vine dinăuntru. Cozile de topor provin din pădure...
● Credeţi în monarhie?
● Acum 20 de ani, când glasuri firave strigau "Regele Mihai!", glasuri vânjoase din eşalonul doi, în frunte cu Ion Iliescu, spuneau: "Ce să caute un rege? Să vină aici, să-şi ceară ave­rile?". Şi regele a fost întors de la aeroport. Pe urmă, Iliescu a recunoscut că a fost o greşeală, că ne-am temut degeaba, pentru că e foarte bătrân... Acum 20 de ani era bătrân?! Şi iată că trăieşte şi acum. Ar fi uşor să ne închipuim cum ar fi România astăzi dacă ar fi fost regat. Ei, n-am vrut-o, pentru că răul vine dinăuntru.
● Binele cu forţa nu se poate face!
● Categoric. Eu totuşi sper în trezirea noastră. Monarhia este o instituţie care asigură o stabilitate, asigură o mândrie, asigură o relaţie internaţională de excepţie. Trebuie să se înţeleagă că monarhia nu face politică! Ea este deasupra şi veghează bunul mers al ţării unde există. Era o vorbă cândva, pe vremea Regelui Carol: "regele şi dorobanţul". Do­robanţul era cel care apăra graniţele ţării, iar regele era în frunte. Nu se vrea să se ştie că, de-a lungul istoriei, când regele era prins, războiul era pierdut. Iată motivul pentru care imnul regal începe cu "Trăiască, regele!". Un stat căruia i se ia regele este decapitat! Iată câtă importanţă are acest cap încoronat pentru o ţară unde există monarhie. Asta s-a întâmplat, în 1947, cu România. De asta umblăm ca muştele fără cap. Pentru că suntem decapitaţi din 1947. La noi se confundă democraţia cu vacarmul. Am voie să vorbesc şi spun tot ce-mi trece prin cap. Fără să bag de seamă că n-am ce spune şi nu am bunul simţ să tac. Îl acuz din toată inima mea pe Emil Constantinescu fiindcă nu a permis să se explice popu­laţiei ce însemnează monarhia. Ce fac eu acum într-un articol pe care-l citeşte poate o mână de oameni ar fi trebuit să facă Emil Constantinescu. Să vorbească despre ce ar fi însemnat dacă ţara noastră ar fi fost condusă de monarhie. Şi atunci se putea face un re­ferendum. Oamenii ar fi fost lă­muriţi, nu forţaţi. Vă garantez că sunt foarte mulţi oameni care cred în monarhie. Cât să mai aşteptăm? Până la ce os să ne ajungă cuţitul ca să ne trezim la realitate, să ne dăm seama ce ar fi bine pentru noi? Neamuri proaste
● Nu suntem singurele muşte fără cap. Toată lumea e în derivă!
● S-a intrat în derivă când Monica Lewinsky şi-a analizat pata de pe rochie cu Bill Clinton. Preşedintele Statelor Unite a fost târât într-un proces murdar, jenant, care, de fapt, nu-i privea decât pe cei interesaţi să privească pe gaura cheii ce se în­tâm­plă în dormitorul vecinului. Nu era o problemă de stat, dar forţe oculte au început să-şi demoleze conducătorii. Şi încet-încet, după căderea Gemenilor, s-a instaurat un fel de control ACTA de care toată lumea vorbeşte acum. Se va ajunge la cipuri pe frunte sau pe gât sau pe înche­ietura mâinii, şi atunci mie îmi pare bine că sunt la sfârşitul vieţii.
● Suntem la limita subexistenţei, iar mall-urile apar ca ciupercile după ploaie. Unde-i logica?
● Aceste mall-uri se pregătesc pentru viitoarele generaţii care vor veni şi care vor arăta că România este Gră­dina Maicii Domnului. Cu siguranţă nu noi vom fi aceia! Şi investiţiile cu bani europeni tot pentru viitoarele generaţii sunt. O ţară, când a fost cucerită, trebuie să fie şi gata de preluare! De ce să o construiască cei care vor veni? În acelaşi timp, românii sunt sărăciţi, disperaţi, alungaţi, omo­râţi. Încet-încet rămân mall-urile, dealul, valea, spaţiul mioritic care-i sublim. România are de toate!
● Mai avem onoare?
● Nu. Eu am fost crescut prost. Bunicul îmi spunea: "Ai grijă, există neamuri bune şi neamuri proaste. Poate să aibă câte facultăţi vrei, dar cu neamul prost n-ai ce să faci!" Şi eu mă întrebam, fireşte, ce însemnează neamul prost? Din punctul bunicului de vedere, este acel neam care funcţionează după interesele proprii, care uită de cuvânt, de promisiune, de punctualitate, care uită de onoare şi funcţionează după propriile interese. De ani de zile, aud peste tot la noi expresia: "interesele ţării noastre sunt să...". Dar eu nu pot fi de acord cu interesele ţării mele care a bombardat Iugoslavia, singura ţară vecină cu care nu aveam conflicte. Aşa cum a spus un mare actor de-al nostru, Vasile Niţulescu, atunci când văzuse o hartă într-o vitrină: "Dintre toţi vecinii noştri numai Marea Neagră ne iubeşte!". Interesul ţării noastre este acum să nu mai vedem realitatea şi să fim de partea celui pe care noi îl credem mai puternic. Onoarea nu mai contează. Nici credinţa! Unde-i onoarea, unde-i demnitatea şi până la urmă unde-i adevărul?

INTERVIU - Sergiu Nicolaescu: "Ultimul corupt din România" este o ironie la societatea actuală

Regizorul Sergiu Nicolaescu a declarat, într-un interviu acordat MEDIAFAX, că cel mai recent film al său - "Ultimul corupt din România" -, care va fi lansat în cinematografe pe 17 februarie, este o ironie la societatea actuală, subiectul fiind tratat sub forma unei comedii.

Sergiu Nicolaescu a mai vorbit, în interviul acordat MEDIAFAX, despre reîntâlnirea cu actorii din "Poker" pe platourile filmului "Ultimul corupt din România", despre relaţia sa cu publicul şi despre faptul că, în prezent, în România, realizarea unui film istoric este un demers aproape imposibil.

Prezentăm integral interviul acordat MEDIAFAX de Sergiu Nicolaescu:

Reporter: "Ultimul corupt din România" este urmarea filmului "Poker". De ce aţi vrut să faceţi o continuare a filmului?
Sergiu Nicolaescu: Pentru că am avut actori foarte buni. Am reuşit ca primul film să fie un film interesant. Al doilea scenariu era mai bun decât primul. Sunt actori de excepţie în al doilea film, mai mulţi decât în primul.

Reporter: Cum v-aţi reîntâlnit cu actorii cu care aţi lucrat în Poker, au evoluat personajele lor? V-aţi gândit la ei când aţi creat personajele?
Sergiu Nicolaescu: Important este cât s-au gândit ei la personajul respectiv. Or, cunoscând personajul, le-a fost mai uşor în al doilea film. Intraseră deja în rolurile respective. Am avut actori foarte buni: Horaţiu Mălăele, Vladimir Găitan, Mircea Diaconu, Ion Riţiu, Ion Dichiseanu, George Mihăiţă. În afară de asta, e şi ultimul corupt care este Nae Lăzărescu. Sunt actori absolut senzaţionali cu care m-am împăcat. Îi cunoşteam dinainte. Eu lucrez în general cu aceiaşi actori şi atunci am lucrat cu multă bucurie şi cu multă satisfacţie. Am terminat filmul în 23 de zile. A fost un film care a mers uns.

Reporter: De ce se numeşte "Ultimul corupt"? Va exista vreodată un ultim corupt în lume, în politică, oriunde?
Sergiu Nicolaescu: E o ironie. "Ultimul corupt din România"... Îţi dai seama... ultimul corupt din România nu va fi niciodată, dar e interesant că filmul captează societatea de astăzi şi sub forma unei glume. Sub forma unei comedii am tratat acest subiect. E un film foarte plăcut. M-am gândit de ce are nevoie spectatorul nostru astăzi şi cred că are nevoie să şi râdă, să îi şi placă ceva, nu numai accidente, morţi, crime, lucrurile care se transmit în general în presa scrisă şi în televiziune.

Reporter: Va exista şi o parte a treia?
Sergiu Nicolaescu: Nu ştiu, în funcţie de succes. Dacă filmul va avea succes, atunci va putea exista şi o parte a treia.

Reporter: "Poker" a fost una dintre premierele care au avut un mare succes la public. Dumneavoastră faceţi filme de foarte mult timp. Credeţi că de-a lungul timpului publicul s-a schimbat, preferinţele publicului s-au schimbat sau publicul caută acelaşi lucru?
Sergiu Nicolaescu: Publicul nu se schimbă... M-am întâlnit cu un copil de 6-7 ani la alimentară, care mă cunoştea. Zice: "Nu sunteţi cutare din «Pistruiatu'»?", "Eu sunt". S-au strâns imediat 5-6 copii. Erau nişte copii lângă o alimentară, care cerşeau. Ei... lucrul ăsta este deosebit, ca oamenii să te recunoască, să te privească cu plăcere, să-ţi spună lucruri frumoase. Şi eu răspund la fel, pentru că filmele mele le-am făcut pentru spectatori şi m-am gândit întotdeauna la ei. Nu le-am făcut concesii. Asta nu am făcut niciodată. Dar am ţinut cont de părerea sau plăcerea pe care o au ei să vină la filmele mele. În sensul acesta am construit şi filmul de care e vorba, "Ultimul corupt". Eu mă gândesc la spectator, de ce are nevoie spectatorul român, publicul... sigur că sunt şi alte generaţii. Generaţiile mai în vârstă mă cunosc mai bine. Uite şi exemplul pe care vi l-am dat, copiii care mă recunosc. Asta înseamnă recunoaşterea unei cariere şi mă face sensibil la ceea ce continuu să dau publicului.

Reporter: "Ultimul corupt" este o comedie pe teme politice. Personajele din "Ultimul corupt", ca şi cele din "Poker", fac parte din politica românească. Sunt şi influenţe din politica actuală românească?
Sergiu Nicolaescu: Eu nu fac niciodată politică prin filme. Eu prin filme am făcut educaţie, filme istorice, filme poliţiste, prin care tot arătam evenimente istorice anume, ale unei anumite perioade, drame, adaptări cinematografice ale unor romane celebre şi bineînţeles comedii. Nu încerc să fac politică prin film. E departe de mine aşa ceva. Dar e clar că societatea de astăzi mă inspiră. Deci personajele nu se potrivesc cu nimeni, să ne fie clar, nu se potrivesc. Dar e o ironie la societatea actuală, fără îndoială.

Reporter: Credeţi că mai există loc de umor în societatea de astăzi, în politica de astăzi, având în vedere toate crizele politice şi sociale?
Sergiu Nicolaescu: Încerc să-i fac loc.

Reporter: Puteţi să ne spuneţi ce alte planuri aveţi?
Sergiu Nicolaescu: Mai aveam un film pe care aş fi vrut să îl fac, "Candele de zăpadă", după un scenariu de Vadim Tudor. Din păcate, filmul nu se mai poate realiza pentru că există subiecte şi scenarii care nu se mai pot realiza în ţară la noi. Nu mai avem tehnică, nu mai avem bani, nu mai avem cineaşti specialişti. Cred că va trebui să renunţ la el. Vadim Tudor crede că va găsi pe altcineva. Să dea Dumnezeu!

Reporter: Era vorba de condiţii tehnice speciale?
Sergiu Nicolaescu: Era vorba de Al Doilea Război Mondial...

Reporter: Şi era foarte greu din punct de vedere tehnic?
Sergiu Nicolaescu: Astăzi nu mai există armată, nu mai există echipament, nu mai există tunuri, nu mai există nimic. Or eu sunt obişnuit să am armată, să am arme originale. Eu am avut armele originale şi în Primul Război Mondial şi în Al Doilea Război Mondial (filmele care au avut ca subiect aceste perioade, n.r.). Deci, vedeţi dumneavoastră, panourile pe care le aveţi aici (în camera în care s-a desfăşurat interviul, n.r.) sunt cu lucrurile originale care mi-au fost de model. Sunt şi obiecte, de exemplu săbiile acestea care sunt făcute de mine tot din metal. Ar trebui ascuţite şi sunt folosibile. Sunt din metal excepţional, făcute la o fabrică de aviaţie, şi armuri de metal. Eu nu am lucrat cu armuri din plastic, cu săbii din lemn, la mine totul a fost de metal.

Cel mai recent film regizat de Sergiu Nicolaescu, "Ultimul corupt din România", o producţie MediaPro Pictures, va avea premiera pe marile ecrane româneşti pe 17 februarie. În urmă cu aproape doi ani, Sergiu Nicolaescu lansa "Poker", prima comedie realizată de la monumentalul "Nea Marin Miliardar" încoace.

În contextul în care "Poker" a fost vizionat de aproximativ 25.000 de spectatori şi a devenit una dintre cele mai de succes premiere româneşti ale anului 2010, încurajat, dar şi alimentat de subiecte tot mai savuroase pe aceeaşi temă, Sergiu Nicolaescu a considerat firească o continuare, pe care a intitulat-o "Ultimul corupt din România".

"Ultimul corupt din România" îi readuce în rolurile principale pe Horaţiu Mălăele, Vladimir Găitan, Valentin Teodosiu, Ion Riţiu, Cătălina Grama (Jojo) şi Mircea Diaconu, care îşi reiau cu măiestrie rolurile din "Poker", dar şi alte nume mari ca Nae Lazarescu şi Vasile Muraru, care vor da viaţă unor noi personaje savuroase în noua poveste.

Cu un scenariu semnat de Adrian Lustig, "«Ultimul corupt din România» este un film de actualitate, al societăţii de astăzi, un film comic, dar în acelaşi timp şi critic", aşa cum îl descrie regizorul Sergiu Nicolaescu.

De aceasta dată, mafiotul Titel Pangică (Horaţiu Mălăele) a devenit doctor în ştiinţe şi a donat bani pentru un muzeu memorial închinat vieţii şi operei sale: de la vânzător de rame în Obor la senator. Custodele muzeului este bunul său prieten Claudiu Viţelaru (Valentin Teodosiu), căruia i-a furat locul de senator. Partenerul lor de poker, chirurgul plastician Horia Vrabete (Vladimir Găitan), continuă să ajute nevestele disperate să ia viaţa în piept cu ajutorul silicoanelor. Iubita lor "prin rotaţie", Monica Lăcustă, interpretată de Cătălina Grama (Jojo), a ajuns să aibă şi ea o funcţie în guvern. Apare, în sfârşit, şi Marcel (Ion Riţiu), pe care l-au aşteptat mai rău ca pe Godot în "Poker". Marcel - general din serviciile secrete - trebuie să rezolve eterna şi fascinanta cerinţă a Bruxellesului: să aresteze un corupt. Şi cine e mai la îndemână pentru asta decât unul dintre prietenii de-o viaţă? Care dintre ei?

Filmul "Ultimul corupt din România" poate fi vizionat din 17 februarie în cinematografele: CinemaPRO, Hollywood Multiplex, Movieplex, The Light Cinema, Grand Cinema Digiplex - Băneasa, Odeon Cineplex Cluj, Glendale Studio (Bucureşti), Cityplex (Bucureşti, Constanţa, Braşov şi Tulcea), Cinema City (Cotroceni, Sun Plaza, Cluj, Arad, Galeria Arad, Bacău, Brăila, Baia Mare, Timişoara, Piteşti, Târgu Mureş), Cinema Premiera (Ploieşti), Grand Mall Cinema (Satu Mare), Cinema Cortina (Oradea), Patria (Craiova), Centrul Cultural Eugen Ionescu (Slatina), Cinema "Florin Piersic" (Cluj), Victoria (Iaşi) şi Cinema Premiera (Ploieşti).

(Interviu de Oana Ghita, oana.ghita@mediafax.ro)