d020b0ac

Marcel Iures - interviu

După ce a jucat alături de George Clooney şi Tom Cruise, Marcel Iureş lucrează zilele acestea (notă: interviul a fost luat anul trecut), la Praga, la un film în care îl are ca partener pe Bruce Willis.

ELLE: Ştiu că aţi început să lucraţi la filmul Hart's War, produs de Metro Goldwin Mayer, cu Bruce Willis în rolul principal. Aţi avut deja ocazia să-l cunoaşteţi pe Bruce Willis?

Marcel Iureş: Sigur că da. Ce să vă spun, ne-am cunoscut, ne-am plăcut şi am început să lucrăm. Filmul e ecranizarea unui roman foarte bun, scris la rîndul lui după un fapt real. E un soi de tricked movie, cum spun americanii, adică nu e despre război, deşi acţiunea se întîmplă în timpul războiului. E un film mai degrabă psihologic, o psiho-dramă. Nu e nici thriller, nu e ceva comercial.

ELLE: Cum aţi reuşit să obţineţi un asemenea rol?

M. I.: Am un agent la Londra şi el se ocupă de asta.

ELLE: Şi cum aţi ajuns să fiţi impresariat de acest domn? Fac o comparaţie deplasată, dar se poate spune că e pe undeva ca la fotbal, adică aceşti impresari vin, văd şi pe urmă fac oferte?

M. I.: Da, chiar aşa s-a întîmplat. A fost o întîmplare cu totul şi cu totul fericită la acea vreme. S-a întîmplat ca el să fie în Bucureşti, invitat de Adrian Pintea, şi m-a văzut jucînd în Richard al III-lea. Pe urmă am mers să bem ceva la un bar, iar el mi-a spus că îl interesează persoana mea. Asta a fost tot. Şi a urmat o serie de filme, cu roluri din ce în ce mai importante.

ELLE: Nu v-ar fi mai simplu dacă aţi locui în SUA, ca să fiţi în miezul lucrurilor?

M. I.: Am rezolvat această problemă, decizînd pur şi simplu că n-am de ce să-mi mut destinul şi familia şi viaţa în Los Angeles. Mi s-a propus, am refuzat politicos şi eu am avut dreptate. Orice alegere are un preţ. Eu am decis să plătesc acest preţ ca să pot continua ce am început în România. Şi să pot şi termina ce am început. Nu e nevoie să fii în SUA ca să faci filme americane.

ELLE: Rolul din Hart's War e mai aproape de ce v-aţi dori dvs să jucaţi, comparativ cu Peacemaker, unde interpretaţi un terorist?

M. I.: E un rol foarte aproape de ce îmi doresc eu să joc în filme. Nu-mi pasă foarte mult de cît de comercial e filmul sau cîtă faimă obţii după un asemenea rol. Sînt un actor european, întîmplător român – dar european în orice caz – care este oricum în afara sistemului comercial american, care este o industrie. Nu am intrat în acest sistem şi nici nu cred că-mi doresc foarte tare acest lucru tocmai pentru că, hai să zicem aşa, în secret, toată lumea îşi doreşte să facă parte din chestia asta. Uite că destinul, prin agentul meu, prin structura mea şi destinul meu artistic, mă pune într-o situaţie atipică: nefăcînd parte din această maşinărie, fac totuşi parte. Ceea ce vă spun acum e ca o mărturisire, nefiind parte integrantă a acestui sistem nu-mi pasă de o carieră pe care n-o poţi avea decît intrînd pînă la gît în sistem. Or eu nu vreau să intru în acest sistem, eu vreau să stau în afara lui şi să pot face din cînd în cînd aceste lucruri.

ELLE: De o bună perioadă de timp lucraţi mai mult film. Totuşi dumneavoastră aţi avut şi aveţi un succes foarte mare ca actor de teatru. În momentul de faţă ce preferaţi, filmul sau teatrul?

M. I.: Teatrul, fără discuţie. Teatrul e baza, e realitatea. Viaţa adevărată e pe scenă, e ceea ce se cheamă a trăi pe scenă. Asta e important. Acum depinde cum o luăm: se întîmplă lucruri minunate şi în filme. Dar prima ţintă a oricărui actor din afara sistemului este să-şi rotunjească un cont într-o bancă, să cîştige cît mai mulţi bani.

ELLE: A fost şi cazul dvs?

M. I.: Mărturisesc că reuşesc să-i şochez cam pe toţi cei din sistem cînd le spun că partea financiară e pe locul doi, dacă nu chiar trei.

ELLE: Şi pe primul loc?

M. I.: Pe primul loc e ce-mi place cel mai mult, povestea, ce pot face acolo, ce provocare zace în acel scenariu, ce oameni pot cunoaşte... A fi împreună pe un platou de filmare cu oameni atît de diferiţi de fiecare dată, să cunoşti destine, să te integrezi sau nu într-o trupă, să vezi că pînă la urmă semănăm cu toţii, indiferent ce limbă vorbim, să vezi că avem slăbiciuni comune... E reconfortant să intri într-o familie şi după aia să ieşi din ea şi să te integrezi în alta. E ca o călătorie continuă. Şi cred că am să pun pe lista de interes exact asta, această călătorie.

ELLE: ÎnInterviu cu un vampir aţi avut un rol mic.

M. I.: Am avut rolul vampirului nr. 40. Aşa am început.

ELLE: Care a fost motivul pentru care aţi acceptat un astfel de rol?

M. I.: Păi, cum să nu accepţi un rol într-un film cu Tom Cruise şi Brad Pitt? Nu era de refuzat. Era o experienţă. Mai ales că să cobori de pe calul acela regal – Richard al III-lea, care a avut un succes enorm, la timpul lui, şi în ţară şi în străinătate – e, cum spun americanii, o nebunie. Şi noi trăim din asemenea nebunii. Să fac, după Richard al III-lea, Interviu cu un vampir a fost extrem de reconfortant.

ELLE: Ce le lipseşte regizorilor români ca să iasă în lume cu filmele pe care le fac? Nu ştiu să facă filme comerciale?

M. I.: E foarte greu să spunem acum ceva în două vorbe despre lucrul ăsta. Ce se vede din afară e un dezastru, e un deşert absolut. La noi s-au făcut zece filme în zece ani, ceea ce e nimic. Vreau să spun că regizorii români nu aparţin culturii române deoarece conceptual filmul este atît de sporadic şi de minim calitativ şi cantitativ încît el nu reprezintă cultura română. Sînt încercări personale, ca şi cum conceptul de cinematografie naţională ar fi inexistent. Iar să vedem filme comerciale făcute de regizori români e o absurditate: n-au cum să le facă şi nici nu ştiu să le facă. Alăturarea acestor două vorbe, film şi comerţ, presupune industrie. Înseamnă să faci comerţ cu filme, cu actori, cu scenarii..

ELLE: Preferaţi să fiţi o prezenţă discretă. La un moment dat, eraţi pe cale să refuzaţi acest interviu, motivînd că nu aveţi nimic de spus. Dar e discreţia, tăcerea, cea mai potrivită atitudine într-o perioadă în care cei care într-adevăr nu au nimic de spus vorbesc întruna?

M. I.: Eu cred că sînt un om normal. Sigur, el poate face zgomot, îşi poate face simţită prezenţa, dar un om normal nu poate comunica atunci cînd toată lumea vorbeşte în acelaşi timp, fără să asculte; cînd şuieră sirene, cînd cad blocuri, cînd se urlă, cînd se claxonează, cînd se întîmplă mii de lucruri în acelaşi timp. Cam aşa arată societatea românească în momentul ăsta. Plus că nu cred că trebuie să ne facem simţită cu orice preţ prezenţa indiferent cine am fi. Nu cu orice preţ. Trebuie să iei o decizie ca să comunici ceva. Şi ca s-o iei trebuie să ai ce să comunici.

ELLE: Bine, dar dacă dvs preferaţi discreţia, de ce să ne mirăm că pe prima pagină a ziarelor citim despre actriţa X, care n-a făcut nimic ca actriţă, în schimb tocmai şi-a tatuat un trandafir pe fesa stîngă?

M. I.: Cred că e o problemă de media. Dacă aşa se consideră, dacă oamenii din fruntea unui ziar sau a unui radio sau a unui post de televiziune aleg această strategie, am cele mai puţine motive să mă opun chestiunii. Există foarte multe alte căi de a comunica. Slavă cerului, e multă, multă libertate, uneori surprinzător de multă, alteori inutil de multă. România e un loc special, unde mass-media a ajuns în situaţia în care se poate automanipula, ceea ce nu cred că e cel mai bun lucru pe care-l poate suporta mass-media unei ţări. E suficient să apară o minte foarte lucidă ca să poată manipula mass-media din România, fiindcă ea are disponibilitatea de a se automanipula. România ar putea fi victima perfectă a unei asemenea minţi.

ELLE: Consideraţi actoria o meserie dificilă?

M. I.: Prefer să nu răspund la întrebarea asta.

ELLE: Atunci, cînd v-aţi hotărît să deveniţi actor?

M. I.: În primăvara lui 1973. Eu mă pregătisem să devin psiholog şi, după o boală, am decis să intru într-o altă şcoală. Am fost foarte bolnav şi probabil că în delirul acelei boli am considerat că trebuie să-l caut pe Remus Mărgineanu, un extraordinar actor de la Craiova. Asta se întîmpla în mai, iar în iulie era examenul. Cînd i-am spus că vreau să dau la actorie, Remus mi-a spus: „Cred că eşti nebun. Ai spus vreodată o poezie, în viaţa ta?“ „Nu.“ „Şi vrei să intri la Teatru?“ „Da.“ „E atît de nebunească chestia asta, că merită s-o încercăm.“ Şi am reuşit.

ELLE: Aţi jucat împreună cu Tom Cruise în Misiune imposibilă şi în Interviu cu un vampir.

M. I.: Cu Tom Cruise am o relaţie oarecum mai oficială, în sensul că este unul dintre patronii Fundaţiei Teatrul Act şi, la începutul existenţei noastre ca fundaţie, a făcut o donaţie pe care am folosit-o pentru construcţia teatrului.

ELLE: I-aţi jucat pe Richard al II-lea şi pe Richard al III-lea...

M. I.: Şi pe Hamlet...

ELLE: Desigur... Cum îi apreciază Marcel Iureş actorul pe actorii Tom Cruise, George Clooney, Bruce Willis? Succesul lor se datorează talentului sau charismei?

M. I.: Nu ştiu dacă pot da eu un verdict. Vorbeam mai înainte de sistem. Nu cred că puteau ajunge în acest sistem atît de sus fără un dram de valoare, fără ceva, fără o flacără. E imposibil, e totuşi o ţară cu nişte exigenţe.

ELLE: Tom Cruise a făcut multe filme, dar a reuşit puţine roluri remarcabile.

M. I.: Ce să vă spun, dacă ei nu au complexul reuşitei cu orice preţ? Trăiesc viaţa aşa cum e, cu suişurile şi coborîşurile ei. Noi, conform mentalităţii noastre, nu ne permitem să greşim. Ei trăiesc de multă vreme într-o provocare continuă, în care cîştigă, pierd, iar cîştigă, iar pierd...

ELLE: Ce faceţi în timpul liber?

M. I.: Timp liber? Depinde de ce înţelegeţi prin timp liber. N-am mai avut concediu din 1989...

ELLE: Şi înainte de ‘89 ce făceaţi în concediu?

M. I.: Înainte de ‘89? Mă duceam la ţară, la sud de Craiova, s-o văd pe mama, să-mi văd părinţii.

ELLE: La Băileşti?

M. I.: Şi acolo. Şi la Afumaţi. Acolo am crescut. Dar după ‘90 am muncit continuu. Şi e extrem de important să munceşti continuu.

ELLE: În ce fel vă afectează cariera viaţa personală?

M. I.: Dacă ai alături un om cum e soţia mea, dacă ai o familie cum e familia mea, compusă din soţia şi fiul meu, care sînt oameni normali, din momentul în care am decis cu toţii că vom rămîne împreună pînă la capătul vieţii, restul e vorbă goală. Pot spune că sînt unul dintre cei mai norocoşi oameni avînd această familie. E un noroc, un dar. Şi atunci cum să fii obosit sau să vrei să stai degeaba? N-ai cum. Pentru că primeşti continuu. Primesc enorm de multă energie, stabilitate, forţă, încredere de la soţia mea şi de la fiul meu.

ELLE: Dacă ar fi să faceţi altceva în afară de actorie, ce aţi face?

M. I.: Mi-aş fi dorit – dar uneori mă gîndesc că am avut noroc că nu mi s-a îndeplinit această dorinţă – mi-aş fi dorit foarte mult să fiu medic psihiatru. Am avut un soi de precocitate, cînd eram mai puşti, în a analiza, în a mă autoanaliza – o formă empirică şi rudimentară de psihanaliză, dar era un început valabil la vremea aceea. Toate întîlnirile cu profesori sau specialişti îmi dădeau un soi de confirmare, îmi dădeau dreptul să înaintez pe drumul ăsta. Se pare că asta a fost vocaţia mea. Dar n-a fost să fie. Aşa, îmi plac multe. Am învăţat să developez peliculă, şi fotografică şi de film, am învăţat mecanică, fiziologie, anatomie. Dar uite că toate s-au vărsat în această, cum îi ziceaţi, meserie.

ELLE: Dvs. cum îi ziceţi?

M. I.: E ceva misterios. Nu ştiu ce e, dar e ceva misterios. E, ca să zic aşa, ca omul, care, la rîndul lui, e ca fotonul. Cînd e, cînd nu e. Sau uneori e şi nu e în acelaşi timp.

ELLE: Ce replică îi daţi mîine lui Bruce Willis?

M. I.: Mîine vom lucra mai mult gesturi. Ieri şi azi am turnat o scenă extrem de lungă şi grea, în frig, s-a filmat în exterior. Ultima mea replică astăzi a fost „There’s nothing gonflated about that“ (Nu e nimic exagerat aici).

(interviu preluat din revista ELLE)

Ultimul interviu- Stefan Iordache

Stefan Iordache: "Nu cred ca exista prieteni, ci doar momente de prietenie."

Rar te suna Stefan Iordache. Si trebuie sa fie ceva important. Asta se intimpla acum! De la celalalt capat al firului, maestrul ma intreaba despre o anume serata mondena pe care nu vrea sa o frecventeze. Il invit pe loc la interviu si ma socheaza. "Hai sa o facem, va fi ultimul meu interviu".

In timp ce conduc masina spre localitatea de langa Bucuresti unde sta, ma intreb ce l-a miniat atit de tare. Intru in satul pazit de padure, in care sta maestrul. E alt aer decit in Capitala, desi nu sintem departe. Inteleg de ce a fugit aici. Ne asteapta in poarta si ne invita intr-un superb univers arhaic, in care s-a retras. Aici pregateste rolurile, citeste, ingrijeste via, cultiva meri, face vin, taie iarba. Revine la matca.

Cristian Brancu : E ultimul interviu?

Stefan Iordache: Da. Si nu numai atat, este ultima mea aparitie in public, in afara scenei, acolo unde bate inima mea.

CB: De ce?

Stefan Iordache: Nu mai vreau sa trancanesc. La ce foloseste? Sunt mahnit. Nici vehement si nici suparat. Mahnit. Vorbim cu totii in vant, pentru ca nimic nu se schimba. Aleg sa nu ma mai implic in societate. O fac pentru prima si ultima oara. Ceea ce traim este o telenovela. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovela nu mai este suficient pentru ce traim. E o manea. De prost gust. Decat sa vorbesc fara rost, nu-i mai bine sa ma uit la salcia asta?

CB: Dar sunteti un reper pentru Romania!

Stefan Iordache: Crezi? Lumea ma stie mai degraba pentru ca am cantat cu Sanda Ladosi si mai putin pentru Hamlet, Richard sau ce am mai facut eu. Nu ma indigneaza asta, ba chiar privesc situatia cu umor. Nu-mi doresc popularitate. Au altii destula. Dar poate ca nu o merita.

Eu stiu? Nu vezi cine vorbeste azi? Cine are pieptul mai bombat! Uite, iti pun si eu o intrebare. Niciodata nu am stiut ce inseamna vedeta. Explica-mi tu!

Dupa parerea mea, vedeta este personajul care are cu ce sa se legitimeze profesional, care are popularitate si care cauta sa stimuleze mereu aceasta imagine. Prezentatoarea de la meteo e? Dar fata cu sanii goi, pozata in porumb, e?

CB: Eu cred ca nu, maestre. Va inteleg. Tabloidele gresesc cand umfla personaje gen Alina Plugaru.

Stefan Iordache: Cine e fata asta? Dupa nume, o fi buna sa-mi are nitel pamantul?

CB: Ma indoiesc.

Stefan Iordache: Vezi cum e cu vedeta? Poti sa o pui pe fata asta langa Radu Beligan si Marin Moraru? De altfel, acesta este motivul pentru care ei nu se considera vedete si acelasi lucru cred si eu. Eu nu mai vreau in aceasta lume.

CB: Alegeti sa va refugiati aici, pe acesti 3.000 de metri patrati care mi se par un paradis, cu pivnita, vie, rasaduri, pitici de gradina, cu veranda asta minunata.

Stefan Iordache: Da. Acest loc este ca o mina. Face parte organic din mine. Auzi linistea asta compacta? Aici poti trai linistit. Am cumparat o mie de metri aici in 1982, cu banii luati de la filmul 'Glissando'. Erau 90 de pruni aici. Pe primii 40 i-am taiat chiar eu, cu fierastraul pe care il vezi acolo, in cui, langa pivnita. Apoi inca doua mii, dupa revolutie. Crezi ca as fi avut bani pentru asa ceva?

CB: Putem intra in pivnita?

Stefan Iordache: Nu. E greu, trebuie sa ridici un chepeng din casa.

CB: Inseamna ca intrati rar acolo.

Stefan Iordache: Nu, dimpotriva (ii lucesc ochii). Anul trecut, ciorchinii de strugure erau cat mana! Am facut, din 400 de butuci pe care-i am, 900 de litri de vin. Alb, demisec. A iesit cam tare de data asta. V-as da, dar nu e indicat pe canicula asta.

CB: L-ati lucrat singur?

Stefan Iordache: Nu. Nu uita ca eu sunt crescut in vie. Bunicul meu avea doua hectare de vie. Avea doua sute de oi, pe care le-am pazit, asa cum, de mic, am cules via. E normala armonia mea cu acest loc. In fine, vinul trebuie vorbit cu prietenii, trebuie cantat cu ei. L-am chemat pe vecinul meu Dan Pita, pe celalalt vecin, Papaiani, pe Mitica Popescu si l-am cules impreuna. Si l-am pus pe Nicu Gigantu sa-l cante.

CB: E o traditie cantatul vinului?

Stefan Iordache: Nu, dar cred ca, decat sa faci si sa bei vinul de unul singur, mai bine il arunci la canal.

CB: V-a placut sueta.

Stefan Iordache: Mi-a placut carciuma, mai corect spus. Intr-o anumita perioada, mergeam in carciumi ca sa observ oamenii, ca pregatire pentru un anumit rol. Placerea a fost sa stau la suete, pentru a comunica. Si ca iesire din starea rolului.

Da. Iti fac o marturisire. Daca as lua viata de la inceput, nu stiu daca as face la fel. Am avut sansa, dar si nesansa, unor roluri mari. Sansa este ca am devenit apreciat, nesansa e ca toate aceste roluri mi-au macinat cumplit nervii. Daca as fi avut acum mintea de la 30 de ani, nu as mai repeta acest drum, toate aceste roluri mari. Uita-te la colegii mei de generatie, care-s ingineri sau doctori. Arata de parca-s copiii mei.

CB: Nu va cred. Sunteti un om nascut pentru teatru.

Stefan Iordache: Eu joc teatru, pentru ca nu stiu sa fac altceva! Daca stiam sa montez prize, asta eram, electrician. Eu nu am dorit sa devin mare actor, dar soarta, Dumnezeu m-au impins aici. Cand am dat admitere la Medicina, am facut vizita medicala la facultatea de teatru. Iar cand am iesit de acolo, mi-am notat intr-un jurnal ca niciodata nu as vrea sa traiesc printre asemenea oameni. Daca teatrul e inima mea, atunci afla ca inima mea a fost cucerita treptat, in timp. Hmmm, am senzatia ca Dumnezeu m-a luat de par si m-a tras in sus. Stii, in adolescenta eram foarte jos.

CB: Nu va mai place noua generatie din teatru? Acum sapte ani, intr-un interviu, Marin Moraru mi-a zis ca nu vede pe nimeni ca un demn urmas al generatiei sale.

Stefan Iordache: Nu era departe de adevar. Copiii de azi nu mai au respect pentru meserie. Nu stiu cum sa plece mai repede de acolo. E adevarat, au si multe tentatii. Joaca la TV, in reclame. Unii fac facultatea de teatru ca sa ajunga prezentatori, manechini, secretare. Sigur, in societatea moderna, trebuie sa stii teatru ca sa vinzi un produs. Pe vremuri, avocatura era in aceasta postura.

CB: Oamenii privesc altfel teatrul?

Stefan Iordache: Da. Am terminat facultatea acum 45 de ani, plus patru ani de scoala rezulta ca sunt pe scena de 49 de ani. Eu imi fac meseria asa cum am pornit-o. Vin la teatru cu trei ore inainte de spectacol, repet textul, intru in stare. Numai Mitica Popescu face ca mine. Este si el un maniac al teatrului. Si, de 30 de ani, nu mi s-a intimplat sa joc cu sala goala. Dar publicul s-a schimbat, s-a pervertit. Vrea sa rada la teatru, lucru care a intrat subliminal in urma influentei unor trupe ca "Vacanta Mare", "La bloc". Actorii tineri gresesc si ei. Cred ca si daca ar juca Hamlet ar vrea sa faca lumea sa rada. Daca tinerii se simt frustrati de ce a zis Marin, sa arate, nu sa-l critice!

CB: Dar in societate, in varful ei, nu vedeti pe nimeni care sa va placa?

Stefan Iordache: Pe nimeni. Vad doar oameni destepti, dar necinstiti. La noi, gura bate scaunul, ca sa nu zic altfel.

CB: Daca n-ati fi fost actor, ce ati fi fost?

Stefan Iordache: Nu chiar ospatar, dar sigur patron de restaurant.

CB: Si de ce n-ati incercat?

Stefan Iordache: Am incercat. Cine naiba o fi inventat carciuma? Unul destept din preistorie, care a vazut ca doi nu au unde sa bea un pahar, asa ca i-a chemat la el si a cerut sa fie platit pentru asta. Prin 1990, am incercat sa fiu patron. Am luat o firma, impreuna cu alti prieteni ingineri, dar n-am stiut sa ne descurcam. Aveam 5.000 de vaci si multe altele, dar au murit multe animale, pana cand am vandut-o lui Urzica, cel cu Coleus-ul, daca-l mai stii. Am luat, tot cu prietenii astia, pe la Obor, pe strada care se numea Kent - ca acolo se gaseau tigari pe vremuri - o carciuma, zisa 'La Papa', dupa numele fostului patron. Dar n-a mers.

CB: Aveti nostalgii?

Stefan Iordache: Nu am decat nostalgia tineretii. E lucru de mare pret tineretea si tarziu am inteles asta. Dar fiecare varsta are rostul ei.

CB: Daca ati fi fost mai tanar in 1989, cine stie cum ar fi fost viata.

Stefan Iordache: Da. Pentru mine, schimbarea a venit tarziu. E bine ca a venit, dar gandeste-te, am trait in doua sisteme si nici nu stii ce greu e sa scapi de anumite spaime. Libertatea pe care am primit-o a fost prost inteleasa.

CB: Stati aici, pe veranda, si va ganditi la trecut, nu regretati ca nu aveti urmasi?

Stefan Iordache: M-ai lovit in punctul slab. Regret foarte mult. Dar m-a luat valtoarea vietii. Ma gindeam mereu sa treaca si anul in care eram, sa-mi fac meseria bine. Si a trecut vremea. E cea mai mare tampenie din viata mea.

CB: Ati avut insa prieteni.

Stefan Iordache: Nu cred ca exista prieteni, ci doar momente de prietenie.

CB: Nu-mi spuneti nimic de cele trei pisici ale dumneavoastra?

Stefan Iordache: Te rog, sunt chiar niste vedete. S-a pripasit pe langa mine si le-am crescut cu drag. Oamenii imi aruncau pisici peste gard, pentru ca stiu ca-mi plac.

(Dincolo de veranda, in casa, doamna Mihaela, sotia maestrului, citeste "Confidential", iar langa ea toarce un motan negru, Cascarache, preferatul lui Stefan Iordache. Aflam ca cel gri, care a dormit tolanit pe scara tot timpul, pe nume Makelele, ataca suprematia in sufletul stapanului. Al treilea pare a fi plecat.)

CB: Ati renuntat la casa din Bucuresti?

Stefan Iordache: Nu, dar nu-mi mai place orasul. E groaznic, de 15 ani ma extrag din el cat pot de mult. Ceea ce devine greu. Inainte faceam 45 de minute pana aici, acum fac doua ore. Asta e tara in care cad pasarele pe sosele, daramate de basculante, nu de cataclism. Suntem de risul Bangladesh-ului.

CB: Sotia dumneavoastra m-a rugat sa nu apara in acest interviu. Dar vreau, totusi, sa-mi vorbiti despre ea.

Stefan Iordache: Ce sa-si spun? Ca ea a insistat atunci, in 1982, sa iau acest teren? Intelegi? Pentru un barbat este important sa aiba langa el o femeie care sa-l inteleaga. Ca sa fie clar: daca acest pamant e ca mana mea stinga, Mihaela e ca mana mea dreapta. Si ea face parte din mine.

CB: Care e sensul vietii?

Stefan Iordache: Vrei sa-ti spun cuvinte mari. Cred ca sensul vietii il stie doar Dumnezeu. Noi nu putem decat sa incercam sa influentam nitel ce ne-a dat el. Asta e important, sa slujim viata.

CB: Sunteti multumit de viata?

Stefan Iordache: Sunt unul dintre oamenii care dau extemporal seara de seara, la spectacol.

CB: Dupa cum se vede, ati luat nota mare, adica ati invatat bine lectia.

Stefan Iordache: Se pare ca da.


Reporter: Cristian Brancu, in "Confidential", articol reluat in 'Jurnalul National'/15 septembrie 2008

Radu Beligan: Daca viata este o calatorie scurta, trebuie sa incercam sa o facem la clasa I

La 92 de ani Radu Beligan: Daca viata este o calatorie scurta, trebuie sa incercam sa o facem la clasa I

Radu Beligan si-a lansat aseara , la sala “Reduta” din Brasov, manuscrisul autobiografic “Note de insomniac”, publicat in editie limitata. Maestrul teatrului românesc a facut in fata brasovenilor, cu doua luni inainte de a implini venerabila virsta de 92 de ani, un spectacol marturisire, intitulat “Confesiuni despre viata si arta”.

La ora 19.00, pe un ecran pentru proiectii, viata de noua decenii a actorului Radu Beligan s-a derulat in citeva minute, imagini ale celor mai importante roluri pe care le-a interpretat, pe scena si in viata de familie. Imediat, din intuneric a aparit silueta distinsa a maestrului. “Sunt vechi, domnilor, am deja 70 de ani de cind ma aflu pe scena fara intrerupere. Sapte zeci de ani, adica aproape jumatate din intreaga istorie a teatrului românesc. Am dreptul sa stau jos”, au fost primele cuvinte spuse de Radu Beligan in seara spectacolului – marturisire pe care avea sa o faca brasovenilor, in semiobscur, asezat pe un jilt, linga masa pe care erau asezate zeci de file din memoriile sale, alaturi de un pahar cu suc de grapefruit rosu, cu whisky. In dreapta, orientat spre sala, un ceas cu pendula a aratat publicului ca timpul trece pentru oricine, chiar si pentru spectatori. Timp de aproape doua ore actorul nascut bacauan a facut celor prezenti confesiuni inedite despre viata si arta, despre “intilniri memorabile cu artisti geniali” care i-au influentat devenirea profesionala si spirituala: Lucia Sturdza – Bulandra, Elvira Godeanu, Victor Ion Popa, George Vraca, Sica Alexandrescu sau dramaturgii Eugene Ionesco, Camil Petrescu si Mihail Sebastian. Maestrul Radu Beligan a marturisit ca intreaga sa cariera se datoreaza Luciei Sturdza – Bulandra si cuvintelor pe care actrita i le-a spus la un curs al ei, la care tinarul Beligan a recitat din Esenin: “Dumneata, daca ai sa fii serios, ai sa faci o mare cariera”.

“Iubiti orice, dar iubiti”
Radu Beligan si-a dus marturisirea pina la capat, in fata spectatorilor – confidenti: “A imbatrini inseamna a arunca peste bord toate ideile preconcepute, inseamna a deveni mai usor, mai liber. Intr-un anumit sens esti mai batrin cind esti tinar si mai tinar cind esti batrin. (…) Viata mea n-a fost usoara. A fost o lupta permanenta si sper ca am iesit invingator, nu e o victorie stralucita, dar o victorie confortabila. In ultima vreme foarte multa lume imi puna aceasta intrebare stereotipa: «Care este secretul longevitatii dumneavoastra?». Cit inca mai am rabdare sa le raspund le spun ca dupa mine secretul biblic al longevitatii este iubirea. Cred ca suntem pe pamint pentru acest motiv: sa iubim. Le spun adesea celor ce vor sa ma asculte: «iubiti ce vreti, dar iubiti!». Nimic nu este mai dezastruos decit infirmitatea inimii. (…) Si fiindca am acest prilej, dati-mi voie sa va declar ca va iubesc. Da, va iubesc si pe dumneavoastra, spectatorii mei credinciosi, care m-ati facut ceea sunt azi. (…) Am calatorit frumos impreuna.

Daca viata este o calatorie scurta, trebuie sa incercam s-o facem la clasa I”.

Cu aceasta declaratie si-a incheiat maestrul, marturisirea facuta.