DESPRE SMERENIE -dialog cu Parintele Arsenie Papacioc

DESPRE SMERENIE - dialog cu Parintele Arsenie Papacioc Ce se întelege prin smerenie si care sunt dezastrele mândriei? - Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creatii a lui Dumnezeu si care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricosându-se îngerii si toate puterile ceresti, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiti ce pogoră mânt, dincolo de orice putere de întelegere, a făcut, pentru a lua chip de om. Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Si numai prin două cuvinte: �Eu sunt..." - atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Si vă închipuiti, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă si mai cumplită. Că spune într-un loc: �Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori". Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Si a preferat să meargă toată viata pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiti, atât e de grozav si de urât. Lumea îsi închipuie că acolo, în suferinte, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-stiu-ce. Nu! Una dintre marile suferinte de acolo este si vederea dracilor! Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura fortă care poate elibera orice suflet si orice popor, în toată creatia lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiasi identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul si pământul si Care a făcut tot ce există, sigur că creatia Lui va trebui să stea la dispozitia Lui, smerită. Un crestin cu viată bună, a bătut la usa Mântuitorului să-i deschidă. Si a întrebat: �Cine este acolo?" �Un crestin iubitor al Tău". �Nu se poate. Nu esti pregătit. Nu-ti deschid!" îngrijorat, foarte îngrijorat, si-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viată crestină cum a stiut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam rationalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: �E smerit, mândruletul!" S-a frământat el: �Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?" Si, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e usor să te frământi când nu te primeste Hristos, mai ales pentru un om care crede si trăieste în Hristos, cu nădejdea vesniciei alături de Hristos. Si s-a dus smerit si a bătut la usă. �Cine este acolo?" �Tu esti", a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: �Dacă tu esti Eu, intră!" Avea aceiasi identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: �Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har". Ce este falsa smerenie si cum o deosebim de adevărata smerenie? - De fapt, trebuie să stim toti că niciodată un om smerit nu se vede smerit. Nu se vede, pentru că n-ar mai fi smerit. Precum spune un sfânt părinte în Pateric: �Ce este smerenia, părinte?" �A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule". Făptură e si viermele, faptură e si câinele. Cum ar putea fi fiinta asta ratională sub toată făptura? Pentru că si viermele si oricare fiintă stiu precis ce vor: vor să trăiască. în sensul acesta se zbate, se încovoaie să ajungă existenta vietii. Biologic, că e vierme. "Fiti întelepti ca serpii", spune Mântuitorul, "si blânzi ca porumbeii". De ce întelept ca sarpele, care-i atât de odios între fiare, între animale? Pentru că sarpele îsi fereste capul. Să nu-1 lovesti la cap, că moare. Dacă îl lovesti oriunde, nu piere. Si capul nostru e Hristos. Trebuie, cu orice chip, identificat cu El si ferit Hristos, să nu cumva să sufere Hristos, Care a spus: "Fără de mine nu puteti face nimic!" Lumea, la astfel de cuvinte, după mii de ani, cerbicoasă, consideră că aceste cuvinte din Scriptură au fost când au fost. La anul 419 s-a tinut un Sinod local la Cartagina si printre alte teme care s-au discutat a fost si problema aceasta: grija Bisericii la cele ce a spus Hristos, stiind că tot ce a spus Hristos e adevărat. La canonul 184 spune asa: �Dacă totusi zici că poti ceva fără Hristos, anatema să fii!" Adică, mai mult decât blestemat. Cum putem lupta împotriva mândriei? - Nu poti, decât dacă te smeresti. Adică ti-a dat o palmă, iar tu, din smerenie, dai si obrazul celălalt. Acum nu-i usor să dai si obrazul celălalt, dar este posibil. Pentru că nu e o utopie, nimic nu este neîmplinibil din ce a spus Hristos. A spus un lucru care se poate face. Dar nu a biruit cel care a lovit, ci cel care a primit cu plăcere, cu bucurie. Pentru că ar fi suferit, dacă se putea, chiar pentru Hristos. Bucuria suferintelor noastre din închisori si din lanturi era tocmai asta, că ni s-a dat prilejul să suferim pentru Hristos! Nu eram noi cei înfrânti, care primeam lovituri. Au fost înfrânti cei care ne-au lovit. Comparând toate religiile lumii, care a fost conceptia lor de mântuire? Se constată că toti doreau să scape de suferintă. Hristos zice: �Nu! Numai prin suferintă puteti scăpa de suferintă!"; pentru că Mântuitorul a făcut atât de multe fapte mari: dreptate, învătături etc. Să măsurăm cu 90 de grade un unghi. Mai mult: a înviat mortii si multe altele. Se facem unghiul de 180 de grade. Dar n-a mântuit lumea prin asta. Misiunea Mântuitorului a fost tocmai asta, să mântuie lumea prin suferintă. S-a răstignit pentru noi si atunci unghiul a devenit de 360 de grade, desăvârsit. Adică, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul era pe Cruce si se văita satana. De aceea Crucea este atât de puternică împotriva duhurilor rele, pentru că se zice: �în numele Tatălui (Care înseamnă toată înăltimea) si al Fiului (toată adâncimea) si al Sfântului Duh (toată lătimea)". Adică se evocă Sfânta Treime. Si s-a constatat că fuge dracul de Cruce! Deci, prin suferintâ s-a biruit satana. Diferenta între dramă si tragedie e că în dramă eroii biruiesc, în tragedie eroii sunt înfrânti. Noi nu avem tragedii. Avem numai drame. Eroii nostri au biruit, toti! Dovada este că Mântuitorul, Care este de-a dreapta Tatălui, a zis: "Vi s-a dat toată puterea, în cer si pe pământ". Si a mai zis ceva care ne priveste direct: "îndrăzniti! Eu am biruit lumea!" Cine a biruit? Satana? Cine a biruit? Cei care au lovit? Cei care L-au răstignit? De aceea, suferinta aduce foarte multă smerenie. Numai atât: să se facă pentru marele Adevăr. Pentru Hristos. Că noi cerem harul lui Dumnezeu. Fără harul lui Dumnezeu nu se poate nimic, pentru că zice Hristos: "Fără de Mine nu veti putea face nimic". El e tulpina, noi suntem mlăditele. Nu pot, nici mlădita, nici mugurii, nici frunzele, fără vită. Si atunci, din momentul din care nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, cerem harurile Lui ca să putem face. Dar Dumnezeu nu dă harul ca la un milog. îti dă ca să te ridici, să rupi din tine pentru altii, să-ti pui viata interioară la punct, să gândesti frumos, să stii să suferi pentru adevăr! Si chiar pentru fratele tău. Atunci harurile vin din abundentă. Să stii să ceri, dar nu cu o mână întinsă, tigănească! Cum putem căpăta smerita smerenie si care sunt roadele ei? - Hai să vă spun, ca să mă întelegeti, ca să nu vorbim si noi, rationalizând-o. Smerita smerenie. Despre asta vorbim. Si, din momentul în care smerita smerenie se adânceste cât mai mult, trăiesti cât mai mult într-o stare de plăcere, de bucurie, de eliberare; iar toate aceste lucruri vin fără să se vadă si fără să se discute. Te ajuti pe tine si pe toti ai tăi, care nu mai sunt în lumea aceasta. Atunci nu mai esti un ins. Esti un univers, un microcosmos, în care se oglindeste un macrocosmos, adică o lume întreagă, dacă trăiesti aceste lucruri. Trei lucruri cere Dumnezeu de la noi, si ne cere cu ardoare: umilintă, umilintă, umilintă! Si �lăsati-Mă pe Mine mai departe!" Fără însă să renuntăm la treburile care ne aduc pâinea cea de toate zilele. Dar peste tot în inima mea să fie prezent Hristos! Iată, bunăoară, se pun probleme în lumea nevoitorilor, în lumea trăitorilor, probleme de mântuire, de existentă duhovnicească. Nu prea sunt pentru o mare nevointă. Sunt mai mult pentru o mare trezvie! 0 permanentă; o vibratie continuă. Această figură de stil nemaipomenită a pus îngerii în miscare si ei au apărut, în fel si fel, cu multă smerenie, slujind pe oamenii acestia smeriti. Da. Sunt mai mult pentru o stare de trezvie continuă. Starea de mândrie e stare drăcească, absolut diavolească. Mică sau mare. Si nu trebuie să ne crutăm nici cea mai mică greseală. Nu trebuie să ne temem, dacă se greseste. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut, atâta vreme cât credinta este în picioare, cât sufletul nu abdică si capul se ridică din nou! Adică există putinta de iertare, dar, cum spun, să o ai ca un viteaz, ca un erou al lui Hristos si numai al lui Hristos, oriunde ai fi. Starea de nevointă nu este rea si n-avem dreptul să desfiintăm lucrul acesta. Dar nu numai starea de nevointă. Sau nu trebuie apăsat numai pe nevointă, ci mai mult pe starea de vibratie, de prezentă si unire a inimii tale cu inima lui Dumnezeu, prin diferite rugăciuni. Dacă se poate, �Doamne lisuse...". - Părinte, dacă prin suferintă ajungem la o adevărată smerenie, trebuie cumva să ne aruncăm singuri în ispită? - Nici nu se pune bine problema. �Trebuie să mă agăt de o sfoară, să-mi dau drumul jos, să văd cum e cu piciorul rupt". Avem des necazuri pentru că dumneavoastră trebuie să mai stiti si un lucru: dacă ati sti câtă râvnă pune satana ca să ne întrerupă de la lucrarea noastră duhovnicească, de la orice rugăciune nu ati mai pune asa problema! Orice crestin e atacat, si vă spun, ca duhovnic nam întâlnit să nu-mi spună: �Părinte, sunt atacat la rugăciune, am gânduri împrăstiate etc". Ne atacă diavolul, ne luptă el împotrivă. Dar nu trebuie să dăm atentie. Este o mare greseală să se stea de vorbă cu satana. Nu se stă de vorbă cu el. Se stă de vorbă numai cu Dumnezeu, dacă vrei să-1 gonesti. Zi �Doamne lisuse..." si stai de vorbă cu Dumnezeu. Puterea numelui îl goneste. Chiar dacă te apasă atunci, chiar dacă te luptă. Se întâmplă uneori, de ia patul cu tine în sus. Nu te apuca să blestemi. Asta-i o greseală. Lui îi convine dialogul, că îl recunosti. Dar asa, prin rugăciune,îl ignori. Stai de vorbă cu Dumnezeu atunci când esti atacat. Si atunci, sigur că el - am spus de mai multe ori - a învătat foarte multă lume să se mântuiască. Unde se află călugării fată de mireni pe scara trăirii smereniei? - Eu vă spun că există o mare diferentă, si ca să fiu conciliant, monah înseamnă �crestin bun". Dar nu-i numai atât, dacă apuci să trăiesti în mânăstire. Apucasem să vă spun că rugăciuni faci si acasă; faci multe, dar nu se face acest mare lucru care caracterizează această cruce a călugărului: tăierea voii. Să nu faci ceea ce vrei tu. Să faci ceea ce-ti spune altul. Si atunci, tu, în felul acesta tăindu-ti voia - căci Dumnezeu ne-a creat cu vointă liberă, ratiune si afecte -, aici trebuie să-ti tai vointa liberă. Ne trezim luptându-ne cu Dumnezeu. Si trebuie să-L înfrângem. Dar în sensul că îi place foarte mult înfrângerea aceasta. Pentru că noi ne desfiintăm. Ne smerim. Intr-o mânăstire era un staret care stia să dea cununi. Si era un părinte bătrân - Sfântul loan Scărarul consemnează lucrul ăsta -, de 50 de ani, ca vârstă. Si-l trimitea undeva. Si când se ducea acolo, îl fugărea: �Ce cauti aici? Du-te acolo, unde te-am trimis!" Si uite asa îl freca. Si-l întreabă sfântul: �Nu te smintesti?" �Nu, părinte Când am venit aici mi-au spus ăstia că mă încearcă 30 de ani. Si am numai 15". La 17 ani de nevointă din aceasta, de tăierea voii, a murit. Dar la moarte a zis asa: �Multumesc lui Dumnezeu si vouă ca prin tăierea voii mi-ati mântuit sufletul!" E foarte frumos. Nu se potriveste cu ce e în lume. Pe urmă, dragii mei, mi se pare că nici o adunare de cuvinte filosofice nu poate explica călugăria. Există, si am spus de multe ori în mânăstire asa de importante lucruri, încât s-a vorbit prea putin despre ele, si prea putini le-au atins. E o trăire continuă. Căci spune Mântuitorul: "Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!" Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ti tai voia si să asculti. Si, fratilor, stiti ce înseamnă cruce: Să duci ce nu-ti convine. Asta înseamnă. Uneori aproape că nu poti. - Nu se pune problema: �Nu pot". Duci până cazi! Nu se pune problema. Dar să stiti că s-au putut face, dincolo de închipuirea omenească multe minuni. I s-a spus unui frate: �Dă pietroiul ăla la o parte!" Dar asta era o chestie pentru 20 de insi. Si el, năduf, nu-stiu-ce, l-a dat la o parte că a zis părintele staret!" Pentru că nu ne părăseste Dumnezeu, dacă neam dăruit Lui. Cum credeti dumneavoastră, că este El, Care e prezent în pasul fiecărui ins, chiar si al păgânilor? Dar la crestini, care zi si noapte se roagă în felul lor? Ii ajută, îi întăreste. Nu facem lucrul acesta, adică ascultările, cu aspect de exagerare, în mânăstiri. Dar la nivelul care există, treburile necesare să le facă cu dragoste, si e destul. Pe un frate - în Pateric - l-a trimis, spune, să adune balegă uscată. Făceau focul cu ea, că erau săraci. �Păi, mă trimiti acolo unde e leoaica aia?" Că era o leoaică acolo. �Cum, zice, nu te duci pentru că e o leoaică acolo? Să mi-o aduci legată încoace!" Si s-a dus la ea. Leoaica, fugi! �Stai, că mi-a spus staretul să te leg!" Si a legat-o. Si o târa. Si când a văzut că chiar o aduce, a zis staretul, pentru smerenia lui: �De ce mi-ai adus căteaua asta? Dă-i dmmul, să n-o văd!" Si zice: �Da, dar eu am crezut că e leoaică". Si, întradevăr, era leoaică. Domnii mei, nu neglijati Scriptura! Există niste lucruri dincolo de închipuiri, care sunt niste realităti. Dacă spune Mântuitorul cuvintele cele mai de vârf ale Scripturii: "Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!" Cuvintele Mântuitorului: "Fericiti cei săraci cu duhul, căci acelora este împărătia cerurilor", au legătură cu smerenia? - Chiar despre ei vorbeste! Fericiti cei smeriti! Iar aceasta, pentru că, vă spun, identitatea e chiar cu Hristos. Căci El S-a smerit. Si se smereste continuu. Cine s-a smerit, este în identitate cu El. Ferice de el! E smerit; îsi vede de mersul vietii lui mai departe; este umilit de către toată lumea. Stiti dumneavoastră că acestea sunt valorile cele mai mari chiar si în mânăstire si în lume? Oamenii care duc o viată ascunsă, sufletească, duhovni cească, dar în rest, săracii, duc o viată de sărăcie. Sfântul Dimitrie Basarabov, care este patronul Bucurestilor, a fost văcar, în satul Basarabov din Bulgaria. Si mergea înfăsurat cu cârpe la picioare căci nu avea încăltăminte. Si râdeau copiii de el. Copii neastâmpărati, mă rog. Si, într-o zi el, păzind vitele, a călcat pe un cuib de pasăre si a omorât puii, fără să vrea. Si, sigur, i-a părut foarte rău si si-a pedepsit piciorul ăla, să nu-l mai învelească nici cu cârpele alea. Vezi, câtă tărie câtă dorintă de a fi omul lui Dumnezeu? Era sărac cu duhul, dar era bogat cu sufletul la Dumnezeu. Chiar acum am avut Evanghelia cu săracul Lazăr si bogatul. Vă închipuiti ce �fericire" era! Si omul acesta, Lazăr, suferea pentru Dumnezeu, dar nu cârtea. N-a fost suficientă numai suferinta: Nu cârtea! Pentru că lor, celor în suferintă Dum nezeu le dă harul să creadă, să fie ostasi ai lui Hristos. Ai putinta, acolo unde vrei, dar nu poti să ajuti, să te rogi. Esti în tramvai si vezi un bătrân cersetor si n-ai ce să-i dai. Poti, totusi, să zici: �Doamne, miluieste-l si pe el!" Asta-i situatia. Este o foarte mare greseală să nu dai si pentru altii. Că nu se rupe din tine nimic. Această milostenie ar putea să umple cerurile de mântuiti. Să stiti, milă e toată Scriptura. Milă e toată Scriptura! Ce greseală mare este,căci sunt atâtia oameni care, oricum, întind mâna. Fratilor să nu lăsati mână întinsă nici când vă dă, nici când vă cere. Cam cum ati vedea legătura dintre nevointele trupului si smerenie? - Fratilor, trupul nu trebuie condamnat. L-a făcut un mare mester si trebuie păstrat. Noi condamnăm împătimirea. Si nici nu punem problema iertării. Intâi punem problema vindecării. Iertarea vine de la sine. Deci, nu avem nimic cu trupul. Chiar dorim foarte mult să-l mentinem, ca să se poată mântui si el. Uite, să vă spun un alt caz, fiind vorba de smerenie, chiar dacă iese din subiect, dar sa nu-l scăpăm din mână. Un frate a venit la mânăstire, cum obisnuieste lumea să spună, mai simplu. Nu e nimeni simplu, dacă a venit la mânăstire. A avut un Duh, care a lucrat si care ajuta atât de mult neamul omenesc. Si staretul i-a spus: �Ce cauti aici, la poartă?" �Am venit si eu aici, să mă fac călugăr". �Aici sunt oameni smeriti. Tu nu vezi că esti mândru?" Iar el, săracul, nici nu stia ce-i aceea mândrie. Era foarte doritor. �Da, dar mă fac si eu călugăr". �Nu. Aici sunt oameni smeriti. Nu se poate. Tu esti mândru". El, săracul, insista. Staretul zice: �Bine, stai aici la poartă si cine intră, să-i zici: ŤBinecuvântati-mă pe mine, că sunt mândruť. Si cine iese, să-i zici tot asa". Si l-a tinut acolo sapte ani. Sapte ani. Ii dădea să mănânce, dar nu l-a făcut decât să se smerească. Iar el a fost sincer, că sincer venise la mânăstire, si i-a spus staretului: �Iertati-mă pe mine, că sunt mândru!" �Blago sloviti, că sunt mândru!" Asta era toată ascultarea. Si el o făcea cu toată inima. Si s-a sfintit. Deci, repet, nu condamnăm trupul. Ii dăm ce-i trebuie. Insă nu lăsăm necondamnată nepătimirea trupului. Trupul nostru se împătimeste în fel de fel de păcate. Si atunci trebuie vindecat. Cu orice chip. Un om care nu a cunoscut smerenia, dar vrea să se întoarcă la Dumnezeu, cum se poate întoarce? Ce trebuie să facă? - Fratii mei, la Dumnezeu nu există un trecut rău, din momentul în care este un prezent bun. Te-a iertat si Dumnezeu. Dacă te-a iertat, te-a iertat definitiv. Numai să continui o viată bună ca să meriti într-un fel, cu harul lui Dumnezeu, această iertare. Nu se pune problema, e iertat. Avem atâtea cazuri. Avem pe Moise Arapul, care a fost tâlhar. Avem pe Varvar, care a fost tâlhar Si sunt sfinti. Dar si-au revenit, s-au căit amarnic. La Dumnezeu, dragii mei, dacă este inima smerită si înfrântă, mare e mila Lui. Eu am fost - iertati-mă că vă fac o confidentă eram în pădure, în pustie, si am fost atacat de satana într-o formă foarte dură. Si încercam un act de smerenie în fata lui Dumnezeu, că "sunt nimic"... In sfârsit, mă fortam. Si-am fost eliberat Si am zis- citind din Vietile Sfintilor -, am strigat tare, fără să mă mai jenez, mă auzeau, poate lupii: Mare mai e un om smerit în fata lui Dumnezeu! M-am mcurajat foarte mult si am văzut că harul lui Dumnezeu m-a ajutat, căci eu n-am putut să mă măsor câtă smerenie am. Căci nu m-am putut vedea decât mai putin smerit decât toti oamenii de pe lumea asta. Unii Sfinti Părinti consideră că smerenia e cea mai mare virtute. Ati putea să ne spuneti care sunt criteriile de apreciere? - De fapt, este mântuitoare, dar, mă scuzati, fac o rectificare: �Smerenia te duce până la Dumnezeu si dragostea gustă din Dumnezeu!" Iubirea, dar o iubire smerită. Smerenia destul este smerenie. Singura cale este smerenia. Am fost prin Grecia la o mânăstire si o călugărită m-a rugat să scriu ceva pe o vedere. Si am scris asa: �Singură smerenia". Si a înteles imediat - îi traducea cineva. Si a căzut imediat în genunchi. Căci si-a dat seama de importanta smereniei. Si ele stiau că, într-adevăr, aceasta este calea. S-a smerit Hristos, Care e Dumnezeu, Care e Stăpân, Care ne tine cu dragostea Lui pe toti si lumea si firele de iarbă. S-a smerit Hristos si noi să nu fim smeriti? Ce ziceti? Ce puteti spune despre cei care merg si la Biserica Ortodoxă si la alte confesiuni? - Nu este permis. Adică te duci la mai multe adevăruri de credintă? Există un singur adevăr de credintă: adevărul ortodox! Crezul! Si dacă esti ortodox, respecti Ortodoxia. Dacă nu, cazi în erezie si tu. Dar dacă există un imbold interior de a căuta si într-o parte si în alta? - Acum, cazuri de astea sunt chiar mai multe. Să cerceteze. Dar nu pentru ortodocsi. Dacă esti ortodox, intră în bisericile ortodoxe. Ce nu ti-a dat Biserica Ortodoxă? Ce lipsuri ai găsit la ea de te-ai dus si dincolo? Acolo unde nu cred în Maica Domnului, unde nu-si fac cruce!... Domnilor, s-au facut Sinoade; Sinoade ecumenice si Sinoade locale si apostolice. Si au condamnat cu anatematizări pentru un singur motiv de credintă, de adevăr de credintă - cum au fost Sinoadele de la cel de la Niceea, la anul 325, până la anul 787. Si pentru un singur lucru, dacă nu credeau în Maica Domnului că e 0EOTOKOS, adică Născătoare de Dumnezeu, Biserica i-a dat anatemei. Deci s-au stabilit aceste dogme precise. Ori, s-au făcut aceste Sinoade ecumenice si o multime de alte Sinoade locale. Si atunci ce lipsuri a găsit cineva în Ortodoxie, de se duce si în altă parte? Atunci nu e ortodox! Si noi nu stăm de vorbă, nu facem catehizări aici. E o greseală! Să se tină de Biserica Ortodoxă! Să vină harul lui Dumnezeu peste el. Că vine, domnilor, vine!... Dumnezeu e bogat! Ne asteaptă!... Ne asteaptă să cerem. Dar să-L recunoastem pe El, că El este Cel Ce este! In cei 14 ani de temnită grea, la Aiud, ati avut bucurii duhovnicesti? De ce ati fost închis? - A fost extraordinar. Am iesit foarte folositi. Temnita în sine e o mare nevointă. Ultima dată am fost condamnat pentru 40 de ani, mai ales pentru că am făcut parte din �Rugul Aprins" de la Antim. Era o miscare de reînnoire a vietii duhovnicesti. Si n-aveau cum să ne condamne, asa că ne-au condamnat ca organizatie subversivă. A durat 90 de zile ancheta si a fost foarte nesuferită. Si erau fel de fel de oameni, adunati din toatâ lumea. In sfârsit, lucrul ăsta îl stiti, nu e nevoie să vi-l spun eu. Ei, această temnită era suficientă, era destul ca să te smerească. Pentru că, domnilor, abia îti mai tineai sufletul. Dar stiai că suferinta aceasta este pentru marele Adevăr, pentru că se punea problema să-ti slutească ideile si sufletul cu diferitele lor metode. Pentru asta, pentru că îi înfrângeai, pentru că nu acceptai, pentru că erai un mare erou să spui: �Domnule, nu primesc acest lucru!", te costa viata. Am fost chemat, eu personal, de un colonel că erau la Aiud 10 colonei. Aveam un nume să zicem, pe acolo, că eram si preot si călugăr. Eram în haine de puscărias, smerit, să zic asa, smerit cel putin în formă, si mă întreba colonelul să-i explic că există Dumnezeu. Zic: �Da, domnule colonel, existenta noastră, suflarea noastră, inteligenta, ratiunea, dovedesc aceasta", am început să-i explic. �Astea-s făcute de un mare Mester. Nu-s făcute la întâmplare. Sau cine le-a făcut?" Si am continuat să-i explic: �S-au făcut atâtea semne, a venit Hristos, a înviat... Dar dumnea voastră de ce nu credeti?" Era o mare îndrăzneală la mine să-l întreb lucrul ăsta. Dar a trebuit să-mi apăr adevărul. Zice: �Războiul care s-a dus în Rusia, care a fost în numele Crucii, m-a convins că nu există Dumnezeu". �Ce în numele Crucii domnule! Nebunul ăla de Hitler a vrut să cucerească Rusia si a crezut că rusii o să-l lase". Si îi zic: �Bine. Dar înainte de războiul ăsta de ce nu credeati?" Si m-a întrebat: �Care ti-e ultimul argument?" �Sunt gata să mor, domnule. Dar am văzut că n-am cu cine", i-am spus. Si a început să urle: �Luati-l! Luati-l!" Ce personalităti ati cunoscut? - Vă mărturisesc drept, iertati-mă că vă spun orice detinut era o mare personalitate. Pentru că omul ăsta reprezenta ceva în suferintele lui acolo. Rezista ani de zile. Clipă de clipă, ceas de ceas zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an. Ani si ani. Si era o mare personalitate Acolo era o nivelare, nu se punea problema de exceptii. Cel mai bun era cel care era cel mai prezent, în inima lui. Că erau suferinte foarte mari. M-a impresionat unul din ei, săracul, care uitase cum o cheamă pe sotia lui. Pentru că înceta memoria din cauza marii slăbiciuni. Si nu stia cum o cheamă. Acolo sotiile erau atât de divinizate si de poetizate... Dati-vă seama! Sigur, orice ins era o personalitate. Am cUnoscut, sigur că da. Am stat cu fel de fel de oameni. Am stat si cu Nae lonescu, am stat si cu Nichifor Crainic, am stat si cu Gane. Si ne perindam. Bineînteles că eram tinuti strâns, strasnic. Câte doi, câte trei. Ne schimbau. Este pustnicia un model spre desăvârsire? Care a fost motivatia interioară a sfintiei voastre pentru care v-ati retras în pustie? - Sigur că pustia este un model. Aici te rogi în libertate, vă dati seama, în fosnetul frunzelor copacilor, în urletul vulpilor, în urletul lupilor... Am stat pustnic aproape doi ani. Motivul interior era tot o cunoastere a lucrurilor si, mai bine zis, o evlavie. Am avut o evlavie. Insă să stiti că eram mai mult pentru o viată de obste decât pentru o viată de pustie. Si acum să vă dau un exemplu: doi insi, bine intentionati, au plecat. Unul la mânăstire si altul în pustie. Si ei s-au iubit în lume, s-au pretuit ca prieteni. Si unul s-a dus în pustie si unul în obste. Amândoi au fost cinstiti. Cel din pustie a venit să facă o vizită la mânăstire fratelui care era ascultător, în ascultare. Si staretul, un om al lui Dumnezeu, le-a dat voie să se plimbe prin pădure, să-si destindă sufletul. Asta e foarte important, să stiti. Si au dat de un mort. Si a zis cel din pustie: �Hai să ne rugăm să învieze". Si s-au rugat. Si a înviat mortul. Si a zis cel din pustie în sinea lui: �Pentru rugăciunile mele a înviat mortul". Că el trăise în pustie. Celălalt nu si-a pus problema. S-a rugat si atât. Si au plecat la mânăstire. Si cum s-au dus la mânăstire, staretul îi spune repede ascultătorului: �Fugi repede, dincolo de fluviul acela". Că era un fluviu mare acolo. Si nu barcă, nu scândură, nu copac... Ăsta a fugit si un crocodil l-a luat pe spate si l-a dus dincolo. Si a zis staretul celuilalt: �Vezi, pentru rugăciunile cui a înviat mortul?" Adică vreau să vă spun că viata de obste cu tăierea voii este o foarte mare lucrare în creatia lui Dumnezeu, cu numele de monahism. Este cel mai important lucru în creatia pământească a lui Dumnezeu. Vă spun încă o dată, e foarte greu să încrucisezi cuvinte filosofice ca să vorbesti de el. El nu e o discutie, el e o trăire. Niciodată n-ai să poti explica de ce e gustul ăsta asa si celălalt asa. Il simti, îl trăiesti, dar nu-l explici. Smerenia vine înainte sau după pocăintă? - Fără discutie că smerenia trebuie să fi existat mai întâi. Gândul fmmos de a sluji lui Dumnezeu, de a se dărui lui Dumnezeu. Au existat si una si alta, a existat smerenia, care s-a înmultit în inima si în sufletul tău, iar viata de nevointă o faci pentru că ăsta e programul zilei si ajută pocăintei. Smerenia e sângele vietii. Nu te poti mântui fără ea. Poti să faci metanii, să cari pământ, să te nevoiesti, dar smerenia există. Nu exclude. Ne spuneti un cuvânt despre rugăciune? - Intâi, ce trebuie spus e că se vorbeste prea mult despre rugăciune. Ăsta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie făcut. Stă în firea si în puterea oricui să priceapă lucrul ăsta. Eu personal nu sunt pentru rugâciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce priveste dorinta de a se înduhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezentă continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relatie cu Dumnezeu, asta este esenta rugăciunii. Pentru că si o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Si o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă. Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poti face. Dar dacă se face o rugâciune din aceasta după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligatia rugăciunii din inimă si se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l tină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceti să spun că orice clipă poate sâ fie un timp si orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face asa: �Uf!", ci o faci lui Dumnezeu, ca plecând din adânc spre El. Asa ni se va arăta. Căci El nu se arată unei minti ascutite. "Nu tot cel ce zice �Doamne, Doamne" va intra în împărătia Mea!" Ci numai cel care are inima curată, cel care are inima spre El, continuu. Deci, o viată continuă de prezentă duhovnicească înseamnă un om mai înduhovnicit. Pentru că dacă te rogi, esti mereu prezent. Rugăciunea să zicem - tipicală poti lesne să o termini într-o jumătate de ceas, un ceas, dar pe urmă? Vedeti, nu trebuie renuntat la ele, dar să nu fie singura treabă duhovnicească, singura rugăciune. Dacă ai citit un Paraclis e foarte bine, sau ceea ce mai ai de citit. Dar ceea ce, de fapt, trebuie adus la cunostintă, pentru a se întelege, pentru că lucrul ăsta e mai putin discutat, e prezenta inimii continuă. Si te rogi. Pentru că se rugau sfintii si stăteau în genunchi până se făcea dimineată si apărea soarele. Si la răsărit tot în genunchi erau. Asta nu înseamnă că noi, nefiind ca ei, nu trebuie să ne rugăm. Dar era o stare de continuă prezentă. Părinte, rugăciunea neîncetată poate fi trăită de oricine? - Intr-o măsură oarecare toată lumea poate. Pentru că întrebarea în sine despre rugăciune sau discutia despre rugăciune este neavenită, pentru că se rationalizează lucrurile. Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă si să zică. 0 rugăciune adâncă e o tăcere adâncă. Se constată o limpezire imediată, o scăpare de ispite, căci se cere ajutorul Stăpânului cerului si al pământului. Trebuie să se obisnuiască lumea cu gândul că Dumnezeu guvernează si face orice pentru om. "Fără de Mine nu puteti face nimic." Mai mult: "Nu se miscă fir de păr fără voia Mea." Vă dati seama cât de mult ne apără. Tineti-vă de Biserică, dragii mei! Si puteti să ziceti rugăciunea aceasta a mintii din inimâ. Este puterea numelui aceea care ne ajută atât de mult. Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-vă, nu vă descurajati. Iubiti mult! Hristos vă porunceste!

ARTA PREVEDERII

7 Obiceiuri Distrugatoare, ale Oamenilor Incompetenti de Michael Lee autor al cartii How to Be a Red Hot Persuasion Wizard AVERTIZARE! Daca doriti sa aveti parte de o viata fantastica, sa nu acceptati niciodata aceste 7 obiceiuri rele, asa cum fac oamenii incompetenti. Numarul 1 - Gandesc, spun si fac lucruri negative. Ei vad probleme in orice oportunitate. Se plang ca soarele este prea puternic. Blestema ploaia, ca le distruge planurile zilei. Critica vantul ca le strica coafura/frizura. Ei cred ca toata lumea este impotriva lor. Intotdeauna observa problemele, dar nu si rezolvarea lor. Din orice problema minora, fac o mare tragedie. Privesc esecurile ca pe niste catastrofe . Se descurajeaza foarte usor, in loc sa invete din greselile lor. Se pare ca ei niciodata nu inainteaza, pentru ca intotdeauna le este teama sa nu-si piarda zona lor de confort. Numarul 2 – Actioneaza inainte sa se gandeasca. Ei actioneaza pe baza instinctului sau al primului impuls. Daca vad ceva ce le place, cumpara fara sa se gandeasca nici macar o secunda. Apoi se intampla sa vada ceva mai bun. Atunci regreta si blestema ca nu au fost in stare sa incheie o afacere profitabila. Apoi cheltuiesc si iar cheltuiesc, pana nu le mai ramane nimic. Nu se gandesc la viitor. Conteaza doar placerea pe moment Nu se gandesc la consecinte. Cei care se angajeaza in a face sex neprotejat, in criminalitate si in alte lucruri asemanatoare sunt inclusi in acest grup. Numarul 3 – Vorbesc mult mai mult, decat asculta. Vor sa fie in centrul atentiei. Asa ca, intotdeauna se arunca in discutii prin care sa devina niste eroi, chiar si daca folosesc minciuna. Adesea nu sunt constienti ca vorbele lor nu au nicio valoare. Cand altii ii sfatuiesc, ei nu asculta, pentru ca sunt prea mandri sa-si recunoasca greselile. In mintea lor, ei considera ca intotdeauna sunt corecti. Resping sugestiile, pentru ca acestea i-ar face sa se simte inferiori. Numarul 4 – Renunta foarte usor. Oamenii de succes trateaza esecurile ca pe niste trepte spre reusita. Incompetentii numesc acest lucru abandonare, atunci cand observa primul semn de esec. La inceput, par a fi foarte entuziasmati sa depuna un efort. Dar, pe parcurs, isi pierd foarte repede interesul, mai ales cand intalnesc greutati. Atunci pleaca si cauta altceva. Aceeasi poveste si aceleasi rezultate. Oamenii incompetenti nu au perseverenta de a merge inainte si de a-si indeplini visele. Numarul 5 - Incearca sa-i traga si pe altii in jos, la nivelul lor. Oamenii incompetenti sunt invidiosi pe cei care reusesc in viata. In loc sa se straduiasca si ei sa fie ca ceilalti, lanseaza zvonuri despre acestia si incearca, prin inselatorie, sa-i traga in jos. Ar putea sa-i roage frumos pe oamenii de succes. Dar nu, sunt prea mandri sa o faca. Nu vor sa ceara sfaturi. Pe langa asta, sunt prea negativisti, ca sa realizeze ceva. Numarul 6 – Isi pierd timpul. Ei nu stiu ce sa faca toata ziua. Sunt multumiti doar sa manance, sa bea (sa se imbete), sa se uite la televizor, sau, mai rau, sa se uite la pereti, fara sa se gandeasca sa-si imbunatateasca viata Din cand in cand, acest lucru este perfect. Dar pentru a reusi, timpul trebuie folosit eficient. Trebuie sa existe un echilibru corespunzator intre munca si distractie. Numarul 7 – Aleg calea usoara Daca exista doua cai de ales, oamenii incompetenti aleg drumul mai larg si cu mai putina rasplata, in locul drumului mai ingust, cu mai multa rasplata la sfarsit. Nu vor sa aiba nicio suferinta sau dificultate. Ei vor doar o viata buna. Ceea ce nu stiu acesti oameni este ca, in viata, culegi ceea ce semeni. Eforturile si faptele nu trec neobservate. Daca s-ar stradui catusi de putin, le-ar fi mult mai bine. Oamenii de succes fac acest lucru prin incercari si greseli. Ei nu renunta niciodata. Sunt dispusi sa faca tot ce este necesar, pentru a realiza ceea ce isi doresc pentru vietile lor.

Mama poveste scrisa de Dan Puric 20 Aprilie 2012

Intr-o zi, asteptand sa vina liftul la parterul unui hotel am vazut, intr-un tarziu, cum, in pragul usilor automate care se deschideau, a aparut faptura blanda a unui copilas de o mare frumusete. In spate, discreta ca o umbra, mama lui. Dar, vai, la prima miscare pe care a facut-o, mi-am dat seama ca pustiul suferea de un handicap. Se misca greu, cu o incordare a intregului sau trupusor, ce facea ca aerul sa se crispeze. Isi indrepta ochii rugatori spre mama sa si apoi, simtind sprijinul, indrazni sa paseasca. Dar pasul acela era cat o Golgota - nu pentrul sufletul lui, inca nestiutor, cat pentru biata sa mama. Si astfel, de acolo, din lift am vazut cum a coborat dragostea absoluta a mamei pentru copilul ei. Zeci de brate invizibile se intindeau in jurul lui, ca aerul sa nu-l sfarame, sau ca privirea curioasa a celor din jur sa nu-i raneasca sufletul, mai mult decat o facuse viata. Il apara parca, mangaindu-l incontinuu. Si, nu stiu de ce, in clipa aceea am avut revelatia ca asa trebuia iubit si acest popor roman de o frumusete rara, dar handicapat de o istorie mizerabila. M-am gandit, instantaneu, ca numai dragostea materna, cu dimensiunea ei absoluta ce putea iubi neclintit in fata istoriei potrivnice, ne mai poate ridica din tragedia prezenta. Dragostea de mama are ceva din dragostea lui Dumnezeu catre om, este acea “dragoste care nu cade niciodata”. Oare, astfel de mame nu sunt, in fond, niste martiri anonimi, ce zilnic isi ascund jertfa in tresaririle tacute ale fiintei? Si, de ce oare m-a dus gandul ca la o prabusire dureroasa in gol, la poporul roman? Pesemne ca am fost rapit de amintirea acelui biet preot de tara care, in timp ce neamul romanesc gemea sub piroanele criminale ale comunismului ce-ncerca sa-i zdrobeasca atata trupul cat si fiinta, indraznea sa spuna :”Ideologiile nu sunt bune, pentru ca nu au mama”. Am citit candva o mica povestioara. Se spune ca, intr-o companie comerciala, un om tanar si cumsecade a murit. Mare a fost durerea colegilor sai, cand au vazut ce s-a intamplat, dar mai mare a fost surprinderea cand au aflat, nu se stie cum, ca sufletul bietului om, ajunsese in iad. Iar povestea spune mai departe cum, revoltati, acestia s-au dus pana la portile Iadului, ca sa-l scoata de acolo. Dar, cu toate rugamintile si eforturile, nu au reusit. Apoi a venit directorul companiei, care s-a dus la randul sau sa-i roage pe cei care ii rapisera sufletul bietului om, sa-l elibereze. Dar totul a fost zadarnic. Disperati, in cele din urma, oamenii au apelat la episcopul locului, sa-ncerce sa faca ceva. Dar si in fata acestuia, portile Infernului au ramas inchise. Si astfel, peste toata aceasta nedreptate, zilele treceau fara speranta, adancind durerea celor care il iubeau. Pana cand, intr-o dimineata, in fata portii Iadului, cu pasi marunti, garbovita parca de o durere care-i tinea inima ca intr-un cleste, aparu o batranica. - Tu, cine mai esti?, rasuna vocea - o voce inspaimantatoare, coborata ca un trasnet, din neantul Infernului. Necutremurata de nimic, decat de propria-i durere, batrana raspunse: - Sunt mama lui. Lasati-ma sa intru! Si abia atunci, ca prin minune, portile Iadului s-au deschis - s-au deschis pentru intaia oara, iar mama a intrat acolo, ca sa-si salveze fiul. Niciun copil din lume nu a crescut vreodata atat de mult fata de mama lui, incat sa poata sa nu-i spuna mama. Ce sfanta ierarhie! De cand am fost mic si pana-n ultima ei clipa, mama imi dadea un sfat: -“Dragul mamei, nu-ti arata inima oricui!” Si nu stiu de ce, atunci cand imi spunea adevarul acesta, frumosii ei ochi albastri, erau strafulgerati, pentru o clipa, de o indefinita tristete. Parca ar fi vrut sa ma apere pentru tot restul vietii - si realiza ca nu putea. Dureroasa fatalitate, ce o facea sa-si traiasca viata din inabusite strangeri de inima, infinite griji ce-i marcau, necrutator, fiinta. O asiguram, instinctiv, ca totul o sa fie bine. Ca apoi, pe ascuns, sa ma arunc in valurile vietii. Iar viata imi cerea sa nu imi ascund inima - si abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tarie, zdrobind-o. Prabusit, dezamagit cumplit de tradarile vietii, ma-ntorceam in mica ei garsoniera. Mama se facea ca nu-mi vede rana adanca ce ma-ngenunchease. Imi facea de mancare, apoi imi intindea masa, avand grija sa am in farfurie bucatile cele mai bune. - Lasa, dragul mamei, ca trece si asta! Inima mea se refacea incet-incet, oblojita de invizibile si tandre mangaieri. N-aveam de unde sa stiu ca, vindecat, plecand apoi, inima ei ramanea cuprinsa de un suvoi de tristete, coplesita de singuratati. Se spune ca in “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de haina de har a inimii. Si atunci, oamenii isi vorbeau de la inima la inima. Ce minune facuse Dumnezeu, cand spusese ca “totul o sa fie la vedere!” Dar, ce cumplit ca acest “totul” a fost distrus, mai apoi, prin pacat. Si atunci, de rusine, se spune ca inima s-a ascuns in trup. “Trei inimi ai in tine, muritorule!” spun sfintii, “Cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tau si cea de carne si sange, prin care curge viata. Si toate trei bat dimpreuna. Dar atunci cand in tine, inima Domnului nu mai bate, sa stii ca esti in moarte sufleteasca. Dar eu simt ca langa inima lui Dumnezeu, mai este o inima … cea a mamei. Iar cand aceasta nu mai bate… esti singur!

Dincolo de Persona - Sub plapumă nu sunt oglinzi Marius Manole, un interviu de Iuliana Iustina Stănculescu

Hăţişul în care e ascuns, m-a obosit teribil... Nici nu speram. Mă dusesem să vorbesc cu el, relaxată şi am plecat vlăguită... Fugeam spre el, fugea de mine. Venea spre mine, cotea înainte să ajung să-l privesc în ochi. L-am agăţat, la un moment dat, de-un tremur, apoi de-o amintire şi apoi de-un simbol şi, după ce mi-a povestit, puţin luat prin surprindere, şi ca pe-un secret, lucruri din el, mi-a scăpat iar... Dintr-un motiv sau altul, Manole, e o Pasăre Phoenix de... 1,90m. Aripile lui creeaza ziduri de jur-împrejur, iar farmecul îi e răsplătit cu hălci de carne de spectator ce vibrează după fiecare reprezentaţie. De gît îi atîrnă o cheie, grea, cu care a închis demult uşa spre sine. Are o pisică pe care nu ştie cum o cheamă, nu se ataşează de nimic şi e plictisit. Jos, jos de tot, sub plapumă, e Marius. Ne-descoperit. Ne-oglindit. Uşor singur. Uşor cinic. Stă să se nască. Cred că va avea 1,70m atunci cînd se va vedea, întreg. Va fi om şi nu va înceta să fie mulţumit şi liniştit. Şi nu-i va mai fi frică să alerge spre oameni şi spre sine, deopotrivă. Nota LiterNet: Cu ocazia celei de-a douăzecea ediţie a Galei Premiilor Uniter (23 aprilie 2012), LiterNet va publica o serie de interviuri cu nominalizaţi, premiaţi sau membrii ai juriilor precedentelor Premii UNITER. Marius Manole, protagonistul acestui interviu, a fost nominalizat la cel mai bun actor în rol principal pentru rolul Lopahin Ermolai Alexeevici din spectacolul Livada de vişini al Teatrului Naţional Bucureşti la a nouăsprezecea ediţie a acestor premii, în 2011. *** Iuliana Iustina Stănculescu: Mă interesează omul Marius Manole şi mai puţin cariera ta artistică. Am văzut că ai dat multe interviuri, s-a tot vorbit despre tine... Marius Manole: Da. M-am şi plictisit de atîtea interviuri. I.I.S.: Te-ai plictisit? M.M.: Da, m-am plictisit să spun despre mine, că nu mai am ce să spun nou. Ce să spun nou? I.I.S.: Ce poţi să ne zici vechi, de exemplu? M.M.: Nici vechi, nici nou. I.I.S.: Eu nu ştiu, de exemplu, dacă eşti copil unic... M.M.: Acasă. Da, sunt singur la părinţi. I.I.S.: Şi în ce context ai crescut? Ştiu că eşti din Iaşi... M.M.: Sunt din Iaşi şi am crescut într-o familie perfect normală, doi părinţi muncitori: tata - maistru, mama - ţesătoare, familie de aia cu principii: "să n-ai datorii", familie de moldoveni, oameni muncitori, nu întîrzie... I.I.S.: ... nu înşelă... M.M.: Nu bag mîna în foc. Nu pot să zic asta (ştiu că glumeşte). Copilărie foarte fericită. Fericită. Cu nişte trauma de astea minore, de te băteau copiii prin faţa blocului, că eram mai mic de înălţime şi foarte slab. În rest, eram foarte sociabil cînd eram mic. De pe atunci aveam chestia asta cu "să fiu în centrul atenţiei". Oriunde mă duceam, acaparam, ca să nu mai aibă loc nimeni, niciodată (rîde şi pronunţă din ce în ce mai moldoveneşte cuvintele. Mă bucur.) Iar la alea la care nu eram în centrul atenţiei, plecam, că mă simţeam prost. Mi se părea că nu e mişto petrecerea. I.I.S.: Nu era locul tău acolo? M.M.: Mi se părea că nu sunt oameni de calitate. Nu-mi explicam atunci, la vîrsta aia, dar simţeam că ceva nu e în regulă. La şcoală eram obraznic, foarte obraznic, foarte obraznic. Plîngeri din partea oamenilor din bloc, la şcoală, că le făceam tot felul de...: scriam pe uşile vecinilor, aruncam cu pungi cu apă în oameni, aruncam cu gogoşari de la balcon... I.I.S.: Şi nu le făceai pagubă alor tăi? M.M.: Ba da, ba da. Am aruncat odată un sac de gogoşari. Că pocneau cînd ajungeau jos. Eu stăteam la etajul 5. Mamă, şi îmi plăcea să aud: Poc, poc! Şi cînd a venit mama acasă, a găsit... (rîde, dar devine imediat serios). Bătăi. Multe bătăi luam cînd eram mic. Luam bătaie, pentru orice. I.I.S.: Erai în centrul atenţiei. Aveai o gaşcă la bloc? M.M.: Da, aveam, aveam. Jucam tot felul de jocuri. Nimic deosebit. I.I.S.: Veri aveai? M.M.: Aveam, dar nu am avut niciodată relaţii strînse cu cineva din familie. Nu am putut să mă ataşez niciodată de cineva, neapărat. I.I.S.: Nici de ai tăi? M.M.: Ba da. Dar cred că sunt foarte egoist şi atunci nu am reuşit să mă ataşez de nimeni. De părinţi, da, că sunt părinţii mei, dar, în rest, întreţin relaţii de complezenţă. Mă fac că mă interesează, că mă duc să vizitez bunicii... Mă fac "de toate"... I.I.S.: Dar, de fapt, ce te interesează pe tine? M.M.: Ei, dacă aş putea să răspund la întrebarea asta... Mă chinui cu fumatul ăsta, să îl las... Cînd mă văd cu ţigara în gură, mă omoară... I.I.S.: Da, dar este o compensare şi asta. O înlocuieşti cu ceva? M.M.: După ce renunţ la ţigări? I.I.S.: Da. Te-ai mai lăsat? M.M.: Da. 6 luni. I.I.S.: Şi de ce te-ai reapucat? M.M.: Mi-a murit cîinele, atunci. E o scuză, ştiu. Dar, e momentul, mi-am zis eu, să mă reapuc. I.I.S.: Simt că eşti un Puer Aeternus, care nu că nu doreşte să se maturizeze, dar... M.M.:... nu ştie cum... I.I.S.: Da. Nu creşte. Are şi caracteristica androginităţii... Nu-ţi dai seama dacă eşti bărbat sau femeie... M.M.: Aşa de rău arăt? I.I.S.: Ai cîteva fotografii în care nu ştii ce eşti... M.M.: Da, sunt cîteva. I.I.S.: Te simţi un copil veşnic? M.M.: Încerc să nu fiu, dar nu prea-mi iese. Eu tot zic că mă maturizez. Tot îmi propun să am altă atitudine, tot îmi propun să devin serios, să stau acasă, să citesc, să văd filme, să duc o viaţă aşa cum ştiu eu că trebuie să ducă viaţa un actor. Nu-mi iese deloc. Şi cu cît nu-mi iese, cu atît devin mai nefericit. Cu atît mă duc mai mult în nopţi pierdute... Şi îmi zic: "De mîine, încep o viaţă nouă! O să vedeţi!" Şi am oameni care mă cunosc de acum zece ani şi care spun: "Acum zece ani, cînd te-am cunoscut, aveai acelaşi discurs. Fix acelaşi discurs. Deci, nu s-a schimbat nimic." Şi aşa e. Nu reuşesc să schimb nimic. Absolut nimic. I.I.S.: Dar la ce eşti gata să renunţi? M.M.: (Linişte. Pauză.) La nimic. I.I.S.: Cheia este jertfa. Cheia este să treci de la principiul plăcerii (prevalent în copilărie): "Fac ce-mi place", la principiul realităţii: "Fac ce-mi place, dar uneori şi ceea ce trebuie"... M.M.: Da. Eu nu am asta cu "trebuie". Nu o am deloc. Şi mai ales, atunci cînd simt că "trebuie", eu fac fix împotrivă. Dacă îmi zici asta, m-ai omorît, pentru că ştiu că voi face cum "nu trebuie". I.I.S.: Dar, imaginează-ţi că, Doamne fereşte (bat în lemn), afli de o boală... M.M.: Eu îmi imaginez că mi s-ar zice într-o zi: "Ai cancer. Şi dacă mai fumezi o ţigară, mori." I.I.S.: Ce faci atunci? M.M.: Vreau să cred că aş spune "Stop!", dar nu sunt convins, nu bag mîna în foc pentru mine... I.I.S.: Ce pasiuni aveai cînd erai mic? M.M.: Teatrul. Din clasa I. I.I.S.: Mergeai la cerc? M.M.: Da, da. Apoi, teatrul. Teatrul. I.I.S.: Ai zis de trei ori (Zîmbesc. Zîmbeşte şi el şi aprobă) Dar în copilăria mică, pînă în 5-6 ani? (Marius tace o vreme şi apoi dă din cap dezaprobator) Nu ai nici măcar o amintire banală? M.M.: Atît de mult am vrut să uit tot, încît am uitat tot. I.I.S.: Cum de ai vrut să uiţi? M.M.: Nu ştiu. Mi se pare că ce sunt eu de douăzeci de ani încoace, nu are nici o legătură cu ce am fost eu înainte. Aşa mi s-a setat în cap. I.I.S.: Dar alea sunt rădăcinile tale... M.M.: Aşa e. Şi cum să mă duc înapoi la ele? I.I.S.: Ele sunt acolo. Poţi să le accesezi. Cred doar că acum sunt în pending... Poate statutul tău s-a schimbat, dar fiinţa ta [intimă] nu ştie de statut. Cred că de mult n-ai mai fost tratat ca un om normal... M.M.: Ba da. Cred că niciodată nu reuşesc şi nici nu doresc să impun nimănui nimic... I.I.S.: Da, dar oamenii (care te ştiu din teatru), se uită într-un fel la tine... M.M.: Se uită ei, dar eu încerc mereu să mă ascund după cineva. Spre exemplu, dacă cineva îmi zice despre un spectacol: "Şi, cum ţi se pare spectacolul în care joci?", "Prost, zic", ca să nu mai discutăm. În loc să zic: "Mie îmi place de mine...", "îmi place spectacolul", zic, "prost". I.I.S.: Dar tu nu simţi asta cu adevărat... M.M.: Ştii ce mi-a intrat în cap? Pe sistemul "cîinii latră, caravana trece", mi-am dat seama că eu nu pot să conving pe cineva căruia nu i-a plăcut un spectacol, după spectacol, să îi placă. Dacă nu l-am convins acolo, pe scenă, nu mai pot face nimic. Şi atunci, nu mă lupt pentru chestia asta. I.I.S.: Pentru că trăirea nu e transferabilă... M.M.: Asta 1) şi 2) că nu am nici un cîştig din asta. Şi sunt foarte mulţi oameni care oricum nu te plac şi nu te plac oricum nicicum. Şi mi-a intrat asta în cap. Dar orice s-ar zice despre un spectacol, la o masă, de exemplu, cînd urc pe scenă nu mă gîndesc niciodată că e prost. Acolo, din contră, "Ziceţi că-i prost?", "Hai să vedem cît de prost poate să fie?" Adică lupt pentru chestia asta, cînd sunt acolo. Rar mă apucă renunţări în scenă... Probabil că a mă duce jos, jos de tot, îmi dă o trambulină care mă poate sălta... I.I.S.: Dar lumea te crede? M.M.: Nu mi-am pus problema. Îţi dai seama că mă doare fiecare critică... I.I.S.: Şi fiecare laudă te înalţă? M.M.: Nu. I.I.S.: Nu găseşti ca paradoxal asta: "Fiecare critică mă doare, dar fiecare laudă nu mă înalţă"? M.M.: Nu, pentru că mi s-a băgat în cap de cînd eram în studenţie că în meseria asta nu ai ajuns foarte bun, nu ai cum să fii foarte bun, trebuie în permanenţă să pleci de la zero, în permanenţă trebuie să nu ştii nimic, în permanenţă trebuie să te lupţi pentru fiecare rol, în permanenţă trebuie să înveţi lucruri, în permanenţă trebuie să fii atent la lucruri. Dacă îţi spune cineva că ai fost bine, trebuie să uiţi, în secunda doi, că ţi-a spus cineva aşa ceva, pentru că din critică poţi să înveţi o groază de lucruri, chiar şi critica rău intenţionată tot porneşte de la un sîmbure de adevăr şi atunci e mult mai profitabil pentru mine să mă duc acasă, să-mi plîng în pumn, decît să spun că altul m-a lăudat. În meseria asta a noastră, mulţi te laudă: că au un interes, că te plac într-un fel... Nu te laudă neapărat pentru că tu eşti bun. I.I.S.: Dar cum se poate cuantifica dacă un actor e bun? M.M.: Nu se poate. Dar eu sunt foarte uşor de demontat, dar mă şi adun foarte repede. I.I.S.: Deci, eşti o Pasăre Phoenix... M.M.: Frumos spus, da. "Muream" dacă nu eram aşa, pentru că la cîţi oameni nu mă plac... I.I.S.: Nu e greu să fii atît de tînăr (să ai puţin peste 20 de ani) şi să fii actor titular la TNB? M.M.: E foarte greu. Dar am avut noroc că mi s-au legat lucrurile tot timpul. M-au văzut unii oameni, m-au luat, n-am dat concursuri multe, n-am fost nevoit să bat pe la uşi, nu m-am umilit, n-am făcut compromisuri urîte. I.I.S.: De ce? Eşti uşor de iubit? M.M.: Nu sunt uşor de iubit. Sunt după cum bate vîntul. Şi mai e ceva: nu mă cert cu nimeni. I.I.S.: Dar cu tine te cerţi? M.M.: Mult. Sau poate nici măcar nu mă cert. În mine sunt doi oameni: unul care zice: "Tu trebuie să trăieşti o viaţă de sportiv, pentru că meseria asta e de cursă lungă şi trebuie să ai o viaţă ordonată şi trebuie să te odihneşti şi ai o disciplină" şi este un altul care zice: "Eşti artist. Cît te ţine, te ţine. Du-te în cîrciumă, stai de vorbă cu oamenii. Meseria ta este despre socializare, despre viaţă. Dacă nu ştii despre viaţă, ce povesteşti tu pe scenă?" I.I.S.: Tu povesteşti despre viaţa ta? M.M.: Despre viaţa altcuiva care se construieşte cu viaţa ta. Tu eşti tot acolo. Numai că se schimbă titlul piesei şi numele personajelor. I.I.S.: E adevărat asta? M.M.: E adevărat. I.I.S.: Înainte de teatru, tu ce ai fost? M.M.: Nimic. I.I.S.: Cum nimic? Pînă la 5-6 ani se pun baze solide ale personalităţii... M.M.: Nu ştiu ce am fost eu pînă la 5-6 ani. I.I.S.: Ce făceai cînd erai mic? M.M.: Nu-mi plăcea să joc fotbal. Îmi plăceau competiţiile. Unde trebuia să alergăm, ca să vedem cine iese primul, unde săreai aţa pînă vedeam cine rezista mai mult, jocurile astea care presupuneau "mai mult". Dacă nu era o miză, nu mă interesa. I.I.S.: Aveai un impuls şi din partea părinţilor, de genul: "Măi băiete, pune-te pe treabă, că altfel n-o să reuşesti?" M.M.: Tata îmi spunea mereu că n-o să fac nimic în viaţă. Dar eu nu sufeream, pentru că eu ştiam că voi reuşi. Că nu trebuie să plîng din cauza asta, pentru că eram convins de contrariu. I.I.S.: Ai fost un copil cu cheia de gît? M.M.: Da. Părinţii mei lucrau în ture. Şi aveam mereu spaima că nu mai vin acasă. Şi atunci plîngeam pe la uşă: "Mama. Tata." Dar îmi plăcea şi starea de victimă. I.I.S.: Erai un copil manipulativ? M.M.: Da. I.I.S.: Eu tot n-am înţeles cine e Marius Manole... M.M.: Da' ce crezi că eu am înţeles? (eu rîd, el zîmbeşte) Dacă vorbesc cu tine acum sunt într-un fel. Cu altcineva, sunt în alt fel. I.I.S.: Adică tu nu te întorci la ceva stabil? M.M.: Eu nu mă întorc la nimeni şi la nimic. Doar la o casă, la un apartament. I.I.S.: Ai opinii? M.M.: Da. Dar nu prea pot spune "nu". Nici în viaţă, nici în teatru. I.I.S.: Ce anume din structura ta interioară te-a ajutat să fii actor? M.M.: Sensibilitatea şi vulnerabilitatea. Şi faptul că nu sunt sigur pe nimic. Pentru că în meseria asta ai nevoie să nu fii sigur pe nimic. Deşi în scenă se aşteaptă de la tine să dai senzaţia de siguranţă... Şi frica. I.I.S.: Crezi că mulţi alţi actori sunt la fel? M.M.: Nu ştiu cum sunt alţi actori. I.I.S.: N-ai avut modele? M.M.: Nu prea. I.I.S.: Mă interesează "prea"-ul acela. M.M.: Îl admir pe domnul Victor Rebenciuc pentru că a reuşit să aibă o carieră lungă şi să fie bun în toate spectacolele şi să fie un om normal, fără să fumeze, fără să piardă nopţile, mă interesează tipul acesta de om pentru că eu nu sunt aşa. O admir pe doamna Maia Morgenstern pentru că poate să joace în orice fel de piesă şi să rămînă Maia Morgenstern, pentru că e foarte bună, chiar dacă nu toată lumea o place. O admir pe doamna Mariana Mihuţ pentru că e foarte tranşantă şi nu suportă oamenii care nu iubesc meseria aceasta şi care nu o fac cu aceeaşi dăruire cu care o face dumneaei. Eu nu voi putea fi niciodată la fel de tranşant, pentru că eu cred că nu există om talentat tot timpul. Şi nu ştiu dacă sunt în măsură să judec pe cineva în felul ăsta. De asemenea, o admir pe doamna Oana Pellea pentru că reuşeşte să fie un om foarte sigur pe el, pornind dintr-o familie cu nume şi a reuşit să treacă peste asta, s-a lăsat de fumat de trei ani de zile, dă senzaţia că n-o mai interesează să fie în centrul lucrurilor, s-a retras la ţară şi vine să joace cînd vrea ea, şi cînd joacă, joacă foarte bine, nu se plînge niciodată de faptul că e singură şi nu dă niciodată senzaţia asta, ba din contră... I.I.S.: Te admiri pe tine? (tace) Hai să te întreb altfel: Pentru ce te admiri pe tine? M.M.: Mă admir pentru puterea mea de muncă, pentru faptul că am făcut singur tot ce am reuşit după ce am plecat de acasă, fără nici un ajutor din partea alor mei. Şi între timp am reuşit să-mi cumpăr o casă, să mi-o mobilez. Achit o chirie lunară. Mă admir pentru că n-a fost nevoie să fac mari compromisuri. I.I.S.: Şi pentru ce nu te admiri? M.M.: Pentru că nu sunt mulţumit cu ce am reuşit să fac pînă la ora asta. Pentru faptul că nu reuşesc să am coloană vertebrală în toate situaţiile, în special în cele legate de băutură, de ţigări, de nopţi nedormite şi de delăsare. De exemplu, m-am îngrăşat. Eu, care sunt o fire sportivă... Aş putea să fac sport oricînd. În fiecare zi, spun: "De mîine, de mîine, de mîine..." şi nu fac nimic... (tace) I.I.S.: Ai spus două şi două... E suficient... (zîmbesc) M.M.: Mai am... I.I.S.: La plusuri sau la minusuri? M.M.: La minusuri: Nu mă admir că nu citesc cît trebuie... I.I.S.: Că nu-ţi aminteşti de tine? M.M.: Că nu-mi amintesc de mine, niciodată... Mă termină să stau doar cu mine... Nu ştiu să mă bucur de o vacanţă decît dacă este la final de stagiune şi ştiu că la început de stagiune voi juca într-un spectacol. Cînd am liber, sunt mai obosit... I.I.S.: Eşti un clown, ştii? M.M.: Da. Ştiu. Dar, în acelaşi timp, ştiu că un clown-ul este cel mai frumos om. Clown-ul ca şi bufonul spune întotdeauna adevărul, dar niciodată nu e vesel. I.I.S.: Mi se pare că rolul lui Mihail Sebastian (teatrul Odeon) te prinde, dintr-o anumită perspectivă, foarte bine. Acolo pari a fi un om extrem de serios, de disciplinat... M.M.: Aşa sunt eu la teatru, cînd repet, de exemplu. Dacă am la ora zece repetiţii, chiar dacă mi-e rău după o noapte nedormită sau din alt motiv, eu la ora 10 repet. I.I.S.: Academic vorbind, ce performanţe aveai? M.M.: Eram un elev mediocru: 7-8-9 spre 10. I.I.S.: (zîmbesc) Ce înseamnă "mediocru"? M.M.: Mediu. 6-7-8-9, 10 cînd se mai întîmpla. Dar îi păcăleam pe toţi: băgam farmec mult, băgam o poezie... (zîmbeşte) Învăţam doar cînd ştiam sigur că e absolut necesar, cînd era de demonstrat. Erau perioade: 3 săptămîni eram foarte bine, zece pe linie, apoi 2 luni mă lăsam... I.I.S.: Nici aşa, nici aşa... M.M.: Da, de fapt, asta mă omoară pe mine: că nu sunt nici aşa, nici aşa. I.I.S.: Poţi să alegi cum să fii: dacă aşa sau aşa? M.M.: Mi se pare că omul trebuie să facă ce simte. Dacă eu aleg, mi se pare că îmi impun nişte chestii şi dacă eu îmi impun, mă sperie acest lucru, pentru că mă transform în cineva ce eu nu sunt. Şi spun: "Hai înapoi, Manole, că tu nu eşti ăsta." Şi la mine se vede asta imediat în teatru. I.I.S.: Ai reuşit să construieşti ceva? M.M.: O carieră. I.I.S.: Stă să cadă? M.M.: Sper să nu se clatine. Dar e ca turnul din Pisa. I.I.S.: Mi-ai zis că tu, în viaţă, nu ai nimic stabil. M.M.: Nu am. I.I.S.: Înţeleg că nici zona de teatru... M.M.: Teatrul e o meserie în care azi poţi să fii sus, mîine poţi să fii jos. I.I.S.: Te-a afectat că nu ai luat niciodată premiu la UNITER? M.M.: Nicidecum. Eu nu cred în premii. De recunoaştere am nevoie, dar nu de premii. N-am suferit că nu am luat premii şi nu m-am bucurat nespus atunci cînd le-am luat. I.I.S.: Poţi fi perceput ca arogant... M.M.: Probabil că da. Multă lume îmi zice că aşa crede la început. Eu nu sunt aşa, dar, probabil, de frică, atunci cînd cunosc un om, am o chestie... sau mă pun sub omul respectiv, mă fac albie de porci, aşa încît respectivul om nu mai poate să zică nimic. Sau am tendinţa să zic: "Sunt Marius Manole. Trebuie să mă comport ca atare". Mă ţine vreo 10 minute, îmi dau seama că sunt penibil şi gata. I.I.S.: Revin şi te întreb: "Ai ceva stabil în viaţa ta?" (tace) Ai vreun animal? M.M.: Am o pisică, dar nu am o relaţie aşa cu ea... I.I.S.: Cum o cheamă? M.M.: N-are nume. Nu am fost în stare nici nume să îi dau... I.I.S.: Te-am surprins mai devreme spunînd: "Hai, Manole, treci înapoi". Te strigi "Manole"? M.M.: Da. I.I.S.: Nu eşti "Marius"? M.M.: Nu. Chiar niciodată nu zic "Marius". Nu sunt cu mine "Marius". Eu sunt cu mine "Manole". Îmi mai lipseşte să zic "domnul Manole" (rîde cu poftă). "Hai, Manole, mobilizează-te. Hai, Manole, fă şi tu o ciorbă. Hai, Manole...! Hai, Manole...! Hai, Manole...!" I.I.S.: Găteşti singur? M.M.: Da. I.I.S.: Faci curat? M.M.: Da. Cînd fac curat, cînd şi cînd... Îmi place să fac curat, dar nu ajung întotdeauna... I.I.S.: Trăieşti de la o zi la alta... M.M.: Da. Şi e obositor. I.I.S.: Ia-ţi geaca pe tine dacă ţi-e frig... (afară bătea un vînticel rece) M.M.: (tremură uşor) Nu. E un tremur interior. I.I.S.: Deci încă trăieşti. (zîmbesc) M.M.: (tace puţin) Interesant interviu. Ăsta da, interviu. Decît să stau de vorbă cu nişte oameni cărora să le zic numai despre mine, despre mine, despre mine, despre mine, dar nu în felul ăsta, ci la întrebări de genul "Cum vă construiţi personajul?" "Nu ştiu cum îmi construiesc personajul", "Dar ce simţiţi cînd...?" "Nu ştiu, doamnă, ce simt..." I.I.S.: Hai să vedem, totuşi, realităţile vieţii tale. Joci / jucai şotron? M.M.: Da. I.I.S.: Uite, asta e o chestiune reală. Ce mai jucai? M.M.: Jucam pătrăţica, jucam aţa, jucam şapte pietre. Nu jucam fotbal. Erau nişte hăndrălăi acolo care dacă o dată se izbeau în tine, ăla erai... Şi oricum n-ajungeam niciodată la minge şi mă plictiseam. Dar nici nu mă baga nimeni în seamă, să mă ia în joc. I.I.S.: Dar nici tu îţi doreai... M.M.: Nu. Eu eram cu alergatul. Alergaaaaam... Ceea ce fac şi acum: alerg. I.I.S.: Alergi şi între roluri sociale: prieten, iubit, fiu...? Mai eşti fiu? M.M.: De cînd am plecat de acasă, nu mai sunt. Le mai dau alor mei bani, din cînd în cînd. I.I.S.: O altă chestiune, pe care, dacă ţi-o mai aminteşti, poate mi-o povesteşti. Vorbeşte-mi despre lumea ta: te băgai sub masă? Aveai cort? Aveai un spaţiu al tău? (Dacă ai aşa ceva în trecut, dacă nu, te rog, nu inventa) M.M.: Îmi amintesc de chestiunea cu plapuma. Dacă făceam o boacănă, mă băgam sub plapumă şi ştiam că acolo nu mi se poate întîmpla nimic rău. Şi acum fac asta. I.I.S.: Da? M.M.: Da. Mă bag în pat şi îmi imaginez că afară e un potop mare, mare, mare, mare. Că apa e pînă la etajul şase, (eu stau la şapte), şi că eu sunt protejat şi că nu are ce mi se întîmple şi aşa adorm. Sau iarna, cînd e foarte, foarte frig, în afară de cîinii vagabonzi şi de oamenii care stau pe stradă (imagine care mă întristează), vreau să ştiu că e frig, frig şi eu stau în casă, la căldură. La un moment dat, îmi curgea apa pe pereţi, şi aveam un disconfort aşa de mare, încît aveam senzaţia că mi s-a spart cochilia mea. Că ceva de afară, intră pe acolo. Am chemat pe cineva şi am reparat şi izolat totul, ca să fie ermetic închis. I.I.S.: Tu eşti un introvert, de bună seamă, dar te manifeşti ca extravert. M.M.: Aşa e. I.I.S.: Dar tu ştii ce efort energetic este investit la baleierea asta între tipuri? M.M.: Probabil de aia obosesc atît de tare. I.I.S.: O întrebare care s-ar putea să ţi se pară clişeu: Femeile şi-au pierdut feminitatea şi bărbaţii masculinitatea? M.M.: Asta da. Bărbaţii şi-au pierdut masculinitatea. Eu n-am fost niciodată un bărbat din acela care bate cu pumnul în masă, dar cred că unii bărbaţi şi-au pierdut aceste calităţi masculine. I.I.S.: Dar feminitatea? Ai apreciat vreo femeie anume pentru feminitatea ei? M.M.: Cred că pe învăţătoarea mea din clasa întîi. Era foarte elegantă, o femeie atipică pentru vremurile alea. Nu venea cu deux-piece-uri, venea cu blugi, cu sacouri cu mînecile suflecate, cu tocuri. Arăta foarte bine. Apoi, n-a mai fost învăţătoarea mea, dar mult după ce nu ne mai preda nouă, mergeam să îi ducem flori de 8 martie, la şcoala unde se mutase. I.I.S.: Îţi place boem, cochet? M.M.: Cochet, nu. Boem. Mă feresc de tot ceea ce e fals. În teatru sunt foarte mulţi actori falşi. Falşi şi în teatru, falşi şi în viaţă. Femei cu blănuri, parfumate, care în loc să se gîndească la ceea ce au de jucat, cheamă cabiniera să le machieze, să le coafeze, de parcă asta ar fi important la teatru. La teatru e important adevărul meu. Eu fac rapel la momentul în care am avut aceeaşi tendinţă ca a personajului pe care îl interpretez. Şi atunci, eu lucrez tot cu amintirile mele, tot cu trăirile mele. I.I.S.: Şi atunci, tu te livrezi pe tine pe scenă, sub pretextul unui personaj. M.M.: Exact. Nu m-aş fi gîndit niciodată să mă exprim aşa, dar aşa e. I.I.S.: Aceasta e expresia Ozanei Oancea: "Mă livrez". (zîmbesc) M.M.: (zîmbeşte) Da, frumos spus. M-am uitat la Gala Gopo. Ceva de un penibil groaznic. Nimeni nu vorbea normal. Nimeni nu se comporta normal. Unii se comportau de parcă ar fi fost mari staruri. Nu eşti nici un mare star: Eşti în România, la capătul lumii, într-o industrie mică de film şi tu te comporţi de parcă ai fi la Premiile Oscar şi vrei să fii interesant. Şi urcă Irina Petrescu pe scenă şi vezi un Actor. O actriţă cu o creştere, cu un bagaj în spate, cu o ţinută, cu o prestanţă... Se umple aerul într-un fel. I.I.S.: Ai avut vreun personaj care te-a obosit? M.M.: Da. Am avut două. Debutul meu la Brăila (Drept ca o linie): un bolnav de SIDA şi mă omora gîndul: "Cum puteai să joci acest personaj, dacă tu n-ai avut niciodată o astfel de boală". Şi al doilea (Chip de foc) era un personaj care era de vîrsta mea, un băiat de vîrsta mea, care îşi iubea sora foarte mult şi care o omora, pînă la capăt. Dar asta se întîmpla într-o oră şi trecerea era atît de bruscă încît trebuia să fie un consum foarte mare, o combustie foarte mare interioară, ca să poţi să ajungi acolo. Îmi propusesem să pornească dintr-un firesc, să nu dai nici un semn că eşti nebun. Porneai dintr-un firesc şi apoi, treptat, treptat, aluneca, aluneca, aluneca, pînă cînd ajungea să o omoare. Şi asta era foarte greu, mai ales că era un personaj de vîrsta mea şi eu am o problemă cînd trebuie să joc vîrsta mea. Cînd faci o compoziţie, te mai ascunzi în spatele unei măşti, mai faci o construcţie, mai pui de la tine, ce mai ai de pus de la tine, dar cînd eşti tu, eşti tu. Vîrsta ta, anii tăi, faţa ta, mîna ta, vocea ta, părul tău... I.I.S.: Vorbeşte-mi despre vulnerabilitatea ta. Ce înseamnă să fii vulnerabil? M.M.: Sunt foarte uşor de pus la pămînt. I.I.S.: Îmi imaginez că unui om comun, aşa cum eşti tu, îi este greu... (zîmbesc, apoi rîd şi spun:) Special am spus "om comun"... (zîmbesc). M.M.: Şi am avut o tresărire, nu? I.I.S.: Da, dar special am făcut-o. M.M.: Vezi, asta înseamnă vulnerabilitate: să îţi dai voie să simţi, să reacţionezi normal, cu toate că aş fi putut, ca actor, să controlez anumite reacţii. Şi să nu-ţi fie frică să te exprimi... I.I.S.: Teatrul nu e un job? M.M.: Nu. E tot ce am. I.I.S.: Ce înălţime ai? M.M.: 1,70m. I.I.S.: Cred că ai 1,90m. "Nu mă cheamă Marius şi am 1,90." Ca ziduri. M.M.: Construite de mine? I.I.S.: Da. M.M.: Poate că ai dreptate. I.I.S.: Este o imagine care mi-a venit, intuitiv... M.M.: Şi eu sunt intuitiv. I.I.S.: De asta am şi apelat la acest simbol. Şi înăuntru, în mijlocul lor, eşti tu, cel adevărat. M.M.: Da, cred că aşa e. Cînd mi-e foarte rău, mă mai întorc la mine. Şi cred că am obosit... I.I.S.: De aici îţi extragi tu energia... M.M.: Poate că am extras tot ce mai era de extras... I.I.S.: Nu ştiu ce să zic... Cred că în tine, şi tu ca fiecare dintre noi, avem un izvor nesecat de energie. Poate că nu vizitezi prea des acest loc... Poate că îţi aruncă provizii ceilalţi, de după gard, în loc să te duci la adevărata sursă... M.M.: Da, exact. I.I.S.: Să faci lucruri, care îţi plac. M.M.: Dar ce-mi place? Nu ştiu ce-mi place... M-a întrebat cineva: "Ţie, de fapt, ce-ţi place?". "Teatrul", i-am răspuns. "Lasă teatrul. Altceva?" Mi-ar plăcea să mă trezesc dimineaţa, să ies la o terasă, să fie soare şi să mă duc pe Lipscani, să mănînc un mic dejun aşa cum fac oamenii normali, cu un croissant, un ou cu sparanghel, frumos aranjat, colorat, o cafeluţă, fără ţigară, să treacă dimineaţa... Şi de aici mi se rupe filmul... Să fie totul liniştit... I.I.S.: Ordonat, liniştit... astea sunt lucruri cu care nu te prea confrunţi în ultima vreme (zîmbesc)... M.M.: (zîmbeşte şi el) Deloc... (rîde) I.I.S.: Ar trebui să îţi dea cineva, din cînd în cînd, un brînci de pe zid, înapoi, în tine... M.M.: (face o pauză)... Mă gîndesc ce aş risca eu dacă aş renunţa la toate astea: la băutură, la fumat, chiar la a nu mai fi un actor aşa de... cum zice toată lumea... I.I.S.: De ce nu? Asta e zona care te împlineşte pe tine... M.M.: Pentru că la mine se leagă. Dacă renunţ la toate astea, în capul meu, gîndesc că, în meserie va mai prost. Cît m-am lăsat de fumat, jucam bine, dar nu jucam aşa cum ştiam eu că pot să joc... I.I.S.: Ştii că în momentul acela, poţi să fii inspirat de un alt gen de duh... M.M.: Mi-a zis Oana Pellea... (tace) I.I.S.: Dacă îi dai ţigara şi băutura, poţi primi, în schimb genialitatea. Dar asta poate fi o înşelare. Pentru că tu, oricum, eşti copilul lui Dumnezeu. M.M.: (zîmbeşte) Nu m-am gîndit la varianta asta. E adevărat că anul trecut, de Paşti, m-am lăsat de fumat, după ce m-am dus la biserică şi am zis: "Fă ceva să nu mai am nevoie să fumez, Fă ceva să nu mai fumez". Şi a treia zi, nu am mai avut nevoie de ţigară. I.I.S.: A treia zi ai "înviat"! (zîmbesc) M.M.: De Paşti. Nu am mai avut nevoie de ţigară. Am putut să las ţigara jos şi am zis: "Gata!". Şi m-a ţinut şase luni. I.I.S.: Şase e o cifră bună. Urmează apoi nouă luni. Şi apoi, vei reînvia. M.M.: Mi-am demonstrat întotdeauna că pot face "pe oboseală" foarte mult... I.I.S.: ...dar nu construieşti nimic aşa... M.M.: Nici nu am de gînd să construiesc ceva prea curînd, pentru că eu oricum am senzaţia că "sunt de împrumut pe pămîntul ăsta". Am senzaţia că nu trece mult pînă cînd se termină tot. Nu ştiu de ce am senzaţia asta... I.I.S.: Să nu-L mîniem pe Dumnezeu! M.M.: Să nu-L mîniem. Şi eu sunt pentru asta. Îmi place viaţa. Cel mai tare mi-e frică de moarte. Şi cînd merg cu maşina, merg cu 60-80 (km/h). I.I.S.: Poate că şi asta e o formă de mîndrie. Să crezi că toate "energiile negative, tot către tine vor veni, dacă tot eşti centrul pămîntului"... (rîd) M.M.: (zîmbeşte) Eu tot zic despre mine că sunt un om obişnuit, dar se pare că nu cred (rîde)... Cu alţi oameni, nu mă comport ca şi cum aş fi "pe munte" (n.I.I.S. - e o expresie pe care am folosit-o puţin mai devreme în dialogul nostru). Nu vei vedea niciodată că mă comport urît cu oamenii, că îi umilesc... I.I.S.: Dar în interior, îţi zici: "Ce bun am fost!" M.M.: Nu zic asta şi nu o zic de frică. Mîine s-ar putea să nu mai fiu. În meseria asta, coboară îngerul sau nu, adică nu contează cît de bun eşti tu, de fapt, e de cît îţi dă Dumnezeu pe seara aia. Şi nu am curaj să zic niciodată, chiar dacă mi-a ieşit impecabil, nici măcar nu-mi trece prin cap să zic: "Mamă, ce genial am fost!". Nu. Zic: "Chiar a fost un spectacol bun şi m-am simţit bine. Slavă Domnului!" I.I.S.: Şi dacă vin aprecierile astea din exterior...? M.M.: N-ascult şi nu pun preţ. Sigur, ceva mă atinge şi orgoliul meu mai creşte puţin. Dar nu ţin la asta... I.I.S.: Ar fi interesant să descoperim la ce ţii... M.M.: Da, şi eu aş fi interesat. I.I.S.: Eşti un "brand"? M.M.: Nu cred. Şi nu cred pentru că mă ştie foarte puţină lume, chiar şi din cei care vin la teatru. Dacă te duci la masa aia de acolo şi întrebi: "Cine e Marius Manole?", sigur nu ştie lumea. Brand eşti cînd, la orice colţ de stradă, atunci cînd întrebi cine e "x", lumea ştie. Eu, de exemplu, nu mă mir cînd mă întreabă cineva cine sunt. Asta îmi aminteşte de o întîmplare cu Ştefan Iordache care, la un moment dat, a oprit la o trecere de pietoni, pe unde trecea o blondă care arăta foarte bine. Şi el: "Tiii-tiiii", a claxonat-o. Dar blonda: "Ci, tataie, te grăbeşti?" (rîde şi rîd şi eu). În capul nostru, noi umplem sălile... Nu e adevărat... Sunt o groază de oameni care nu ne cunosc şi nu o să ne cunoască niciodată. I.I.S.: Poate, prin intermediul acestor rînduri, lumea o să te cunoască mai mult... M.M.: Am şi uitat că ăsta e interviu. Dacă mă mai protejam, mai puneam şi eu ceva... (face o scurtă pauză) De fapt, ce sens are să te protejezi? Împotriva cui? Şi de ce? E o senzaţie... Senzaţia că ţi se întîmplă lucruri, lucruri, lucruri, de parcă ai avea de ajuns la un final. Tot făcînd aceleaşi şi aceleaşi lucruri, mă apucă depresia... I.I.S.: Ei, te-apucă... Viaţa e aşa cum o faci tu... M.M.: Da. Dar eu nu ştiu să o fac. I.I.S.: Te alinţi. Eşti un copil veşnic. M.M.: Nu-ştiu-să-o-fac. Îmi e bine cînd mă relaxez şi nu mă gîndesc la nimic. Dar asta, cred, că vine cu vîrsta. Refuz să cred, însă, că şi la cincizeci de ani, dacă mă ajută Dumnezeu să trăiesc pînă atunci, o să fiu la fel, că atunci chiar e o pierdere de timp. I.I.S.: De ce? M.M.: Cît teatru să faci? I.I.S.: Toată viaţa. N-ai zis că pentru tine teatrul e totul? M.M.: Ba da. Ai dreptate. O să stau şi la repetiţia asta şi la piesa de diseară. Ce zi e azi?

ARTA CIVILIZATIEI - JAPONIA

1. La intrarea in fiecare casa japoneza, podeaua este ridicata cu aproximativ 15 centimetri , ceea ce indica faptul ca cei care intra trebuie sa se descalte si sa-si puna papuci. La intrarea in camerele cu podea din "tatami" (o podea traditionala facuta din paie de orez, cu margini din brocart), pragul este inaltat cu 2- 5 centimetri , ceea ce inseamna ca si papucii trebuie lasati la usa .
2. Filmele de animatie japoneze reprezinta 60% din productia mondiala in domeniu. Si pentru ca Japonia are atata succes cu desenele animate, in tara exista aproape 130 de scoli pentru actorii care isi pun vocea pe aceste filme.
3. Japonia are procentul cel mai mare de locuitori in varsta din lume, respectiv 21%.
4. Arhipelagul japonez are in componenta 6.800 de insule. Peste 70% din populatia Japoniei locuieste la munte. Tara are, totodata, si 200 de vulcani.
5. Primii locuitori ai Japoniei au trait in Paleolitic, in urma cu 30.000 de ani I.H.
6. Speranta de viata a japonezilor este cu 4 ani mai mare decat a americanilor, respectiv peste 82 de ani.
7. Japonia este a doua tara din lume cu cea mai mica rata a omuciderilor. Cu toate acestea, tot in Japonia exista o padure recunoscuta in toata lumea pentru faptul ca este preferata de sinucigasi, perimetrul fiind impanzit de schelete umane.
8. Japonia a dat 18 laureati ai Premiului Nobel, in chimie, medicina literatura si fizica.
9. Carnea de cal cruda, denumita "basashi", este o delicatesa in Japonia.
10. Rata de scolarizare in Japonia este de 100%, in consecinta rata somajului este mai mica de 4%.

10 lucruri pe care poate nu le stiai despre GHEISE
1. Un lucru care ar trebui sa fie stiut despre gheise este acela ca primele gheise au fost barbati. Nu este deloc o gluma! Barbatii "gheisa" erau cunoscuti sub numele de Honko si dansau pentru clientii lor in baruri si restaurante sau in camerele unde se servea ceaiul.
2. Termenul "gheisa" se traduce prin "persoana care iubeste arta". Multi sunt de parere ca gheisele sunt de fapt prostituate. Nimic mai gresit. Daca tastati pe google cuvantul "geisha" prima definitie care apare este "o femeie de nationalitate japoneza care obisnuieste sa distreze barbatii prin conversatie, cantec si dans."
3. Aceste femei erau invatate sa aduca bucurie celorlalti si desi multe erau curtezane, nu erau cosniderate prostituate. De fapt, multe gheise erau obligate sa participe la ceremonia numita Mizuage prin care unei Maiko (o gheisa aflata in perioada invatarii) ii era cumparata viginitatea de catre cel care oferea cei mai multi bani. Era considerat un gest de onoare in acea perioada.
4. Unul dintre lucruile pe care gheisele le invatau la cursuri era acela de a-si pastra intotdeauna anonimatul. Se pare ca acest fapt adauga un tip de mister gheiselor, lucru adevarat.
5. Momentul in care gheisa serveste ceaiul, iar maneca Kimono-ului ei abia ii descopera incheietura mainii, este de o senzualitate inexplicabila. Se pare ca are rolul de a-l starni pe barbat, care vede doar o mica parte din pielea ei alba, visand la mai mult.
6. Ceea ce le face pe gheise speciale este faptul ca ele te determina sa-ti lasi imaginatia sa zboare, fapt esential al acestei culturi. Din pacate, acest lucru este tot mai rar intalnit la femeile din ziua de azi care nu inteleg acest concept si unele continua sa-si arate in mod excesiv pielea.
7. Kimono-urile sunt realizate manual pentru gheise, acesta fiind creat sub propriile lor indrumari. Aspectul kimonourilor este diferit in functie de anotimp dar sunt absolut toate kimonourile sunt realizate din matase. Gheisele petrec aprozimativ 2 ore pentru a se machia, a-si aranja parul si a se imbraca in kimono.
8. Gheisele muncesc in Okyva, unde si locuiesc pana cand patrund in aceasta lume, alaturi de Okasan (matroana lor) si surorile (celelalte gheise). Desi sunt platite pentru treburile de menaj realizate in diferite case, mare parte din banii adusi de ele ajung la Okyva. Banii sunt utilizati pentru a costurile intretinerii Okiva.
9. In afara naturii sexuale a stilului de viata al gheiselor, nu numai ca ele nu pot fi considerate prostituate, dar nici nu au voie sa aiba relatii de lunga durata, atata timp cat decid sa devina gheise. Daca se casatoresc trebuie sa renunta la aceasta meserie.
10. Astazi numarul gheiselor este de aproximativ 1000-2000, pe cand in anul 1920 erau peste 80 000.

Tot din Japonia, 10 lucruri care au reţinut atenţia lumii după marele tsunami din 11 martie 2011
1. CALMUL
Nici o imagine cu lovituri in piept sau durere sălbatica. Durerea în sine a fost elevata.
2. DEMNITATEA
Cozi disciplinate la apă şi alimente. Nici un cuvânt sau gest dur.
3. CAPACITATEA
Arhitecţi incredibili ! Exemplu : clădirile s-au legănat, dar nu au căzut.
4. GRATIA
Oamenii au cumparat doar ceea ce aveau nevoie zilnic, încât toată lumea sa obţina ceva.
5. ORDINEA
Fara jafuri în magazine. Fara claxoane şi depăşiri in trafic. Doar înţelegere.
6. SACRIFICIU
Cincizeci de muncitori au rămas sa pompeze apa de mare în reactoarele N. Cum vor fi recompensati vreodată?
7. TANDRETE
Restaurantele au redus preţurile. Un ATM nepăzit era nefolosit. Cei puternici aveau grija de cei slabi.
8. FORMARE
Toată lumea ştia exact ce să facă ; batrani, copii ... Şi au facut exact doar ce trebuia.
9. MEDIA
A manifestat o magnifica reţinere în buletinele de stiri. Nimic senzational. Doar reportaje calme.
10. CONSTIINTA
În cazul în care se intrerupe curentul într-un magazin, oamenii pun lucrurile înapoi pe rafturi şi pleaca în linişte.

Arta de a fi tatic

Mircea Cartarescu- Despre Romania

“Daca traiesti numai in Romania , e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el.

Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici.

De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta. Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura.

Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu suntem de acord"). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze. O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale. Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii. Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, I se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi. Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi. In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir. Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii sunt proprii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica. Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare.

Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai. Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai. Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele si noii imbogatiti.

Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei. Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.”



Mircea Cărtărescu

SINGURA MEA AVERE

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară ?

Am fost plecat vreo patru ani pe-afară;

Azi am venit şi-o caut cu ardoare,

Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare.


O caut peste tot, am fost şi-n sate,

Ogoare plâng în buruieni lăsate,

Înspre păduri, potecile uitate

M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.


Acasă poarta nu e zăvorâtă,

Căci mama tot mai iese şi se uită;

Atâta dor i-a mai rămas pe lume,

Feciorii să-i mai strige iar pe nume.


Moşneagul iese-n cale şi-o întreabă:

"Vine? La anul, cred! Acu-i la treabă,

La noi în ţară-i multă sărăcie.

Ştiu ei - că de-or veni, la ce să vie?!"


Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară

Cântată de poeţi odinioară,

Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă?

Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă.


Acolo nu era, de bună seamă,

Că prea o înjurau români de mamă;

Harbuzul, pătrunjelul, biata prună,

Erau culese parcă. de pe Lună!


Chiar, voi nu aţi văzut pe jos o ţară ,

Călcată în picioare şi murdară?

Ce-aveţi cu ea? Nimica nu vă cere,

Eu o declar singura mea avere!


Mircea Cartarascu