După mai bine de jumătate de an departe de țară, ajungi să vezi tot ce se întâmplă pe scena „de acasă” prin lentilele diverse ale articolelor „despre” aceasta. Seria de cronici, interviuri și relatări de la conferințele de presă ale Teatrului Național din București apărute în ultimele luni ar putea crea impresia că avem de-a face cu o instituție de succes. Dar este oare agitația un semn de succes? Sau suntem victimele unei inerții care ne împiedică să vedem dincolo de aparențe și să luăm de bun tot ce spun paginile ziarelor – cu interviuri în care se pun întrebări de complezență, special gândite ca să nu deranjeze pe nimeni sau dacă se poate să ridice măcar puțin mingea la plasa intervievatului?
Când eram în plin proces de reflecție pe această temă, un comunicat de presă sosit direct de la „nava amiral a teatrului românesc” cum i se spunea la un moment dat, mi-a adus direct prin computer un puternic miros de naftalină. Comunicatul anunța că spectacolul Dor de Eminescu va intra în repertoriul curent al TNB, în urma „succesului deosebit avut într-un turneu în Statele Unite și Canada”. Întreg anunțul era un semnal de alarmă: dacă turneul cu pricina a avut succes e pentru că spectacolul s-a jucat în și pentru comunitățile de români din statele respective, nu neapărat pentru calitățile lui artistice. Nostalgia nu e neapărat un lucru rău, dar când devine criteriu pentru o decizie repertorială ceva nu sună bine și te obligă să gândești mai departe și să vezi lucrurile în contextul mai larg care permite o asemenea hotărâre.
Primul gând – firesc – este acela că dacă tot am ajuns în secolul 21, anul de grație 2012, și dacă tot trăim, vrem-nu vrem, într-o realitate globalizată, ar fi fost poate mai interesant ca, un proiect internațional dedicat operei lui Eminescu să fie astfel gândit încât să ajungă la un public mai larg și mai divers, prin comisionarea unui spectacol modern, creativ, care să-i incorporeze opera în așa fel încât să intereseze cu adevărat spectatorii contemporani. Un domn care spune versuri într-o limbă străină nu e tocmai formula potrivită pentru atingerea acestui scop. De câtă lipsă de imaginație e nevoie ca să reiei la infinit aceeași litanie cu ocazia zilei lui Eminescu? E ca și cum l-am înmormânta din nou în fiecare an.
Dar gândul merge mai departe, fiindcă știrea că spectacolul Dor de Eminescu intră în repertoriul curent al TNB nu e neliniștitoare doar pentru că se înscrie spontan în festivismul cultural lipsit de imaginație, practicat pe scară (prea) largă la noi. Ci pentru că ea nu a venit în urma unei cântăriri atente a relevanței sus-pomenitului spectacol pentru spectatorul secolului 21, ci ca auto-felicitare, dat fiind că responsabilul cu decizia este chiar autorul și protagonistul spectacolului.
Același protagonist, numit în comunicatul cu pricina, în mod neliniștitor, „neîntrecutul tălmăcitor al versului eminescian” conduce nu numai Teatrul Național din București ci și, în același timp, Uniunea Teatrală din România (de peste 20 de ani, fără să fi avut în ultimii ani un contracandidat la alegerile care au ajuns să se facă de formă). Tot el decide cui și cum sunt împărțite fondurile din Timbrul Teatral (alături de un Senat care îl contrazice rareori), prezidează asupra Premiilor Uniter și alege și persoana care face selecția pentru Festivalul Național de Teatru, cea mai importantă manifestare teatrală din țară.
Alte fapte recente care ar trebui să ne dea de gândit:
- Neîntrecutul tălmăcitor a fost nemulțumit în 2011 de nota pe care i-a dat-o comisia de evaluare a mandatului său directorial, așa că Ministerul i-a făcut altă comisie, „mai bună și mai frumoasă” care i-a dat o notă mai mare.
- Neîntrecutul tălmăcitor a decis anul trecut că Uniter va prelua sub aripa sa una din cele două reviste de teatru existente în țară și va sista orice finanțare pentru alte proiecte de gen. Vocile care nu sunt ale noastre ar face mai bine să tacă.
- Neîntrecutul tălmăcitor, care se opune transformării FNT în instituție independentă, a decis începând din 2011 (tacit, fără discuții publice și fără nici o transparență) să nu mai acorde un mandat de trei ani directorului FNT, care avea astfel independență și posibilitatea de a închega un concept, ci să facă un „cadou” anual, cui crede de cuviință sau cui a fost cuminte.
- Neîntrecutul tălmăcitor – care merită toata aprecierea ca actor – se auto-însărcinează să regizeze câteva spectacole pe an în teatrul pe care îl conduce, deși performanțele sale regizorale s-au dovedit modeste.
Când o asemenea putere de decizie se concentrează în mâna unui singur om, indiferent cine ar fi acela, până la abuz nu e decât un pas.
***
Viitorul TNB
Teatrul Național din București se află în plină reconstrucție și va avea la finalizarea șantierului 6 săli, devenind un „complex cultural”, cum îi place directorului său să spună în numeroasele declarații de presă pe tema șantierului. Pentru asta a fost nevoie ca Centrul Național al Dansului să fie evacuat din clădire și nu există nici o garanție că el se va întoarce acolo, într-una dintre noile săli, așa cum ar fi normal. Urmează să fie mutat din clădire și Teatrul Național de Operetă.
Ce nu se vede și nu se discută este că, deși se știe câte săli noi vor fi, nu se știe nimic despre ce anume se va întâmpla în ele. Mai multe Dineuri cu proști (spectacol bulevardier semnat de directorul teatrului, care a intrat recent și în distribuție)? Alte spectacole omagiale precum acela pentru Eminescu? Oare n-ar fi timpul ca în loc să ne tot minunăm de noua ctitorie (creație mediocră din punct de vedere arhitectural) să ne întrebăm și ce fel de conținut va fi adăpostit în ea?
Întrebarea e cu atât mai necesară cu cât nu se poate să nu te pună pe gânduri faptul că din 2005 și până acum directorul TNB n-a dat dovadă, din păcate, nici de viziune și nici de o strategia repertorială remarcabilă, singura „direcție” țintită fiiind cea comercială (cât mai multe bilete vândute). Lipsa de respirație amplă a acestui teatru – cel mai vizibil din întreaga țară – se traduce în neparticiparea la festivaluri majore din lume și în lipsa de turnee semnificative, de diversitate repertorială care să atragă noi categorii de public și de proiecte culturale conexe care să-l transforme într-un adevărat centru cultural.
Recent, directorul TNB declara într-unul dintre interviurile ce par făcute în oglindă că a negociat trei ani ca să-l aducă la București pe Aleksandr Morfov, regizor bulgar de mâna a doua după standardele europene. Singura întrebare care se poate pune în mod onest după o asemenea declarație este „de ce?” - când i-ar fi oricui simplu să afle care sunt regizorii europeni de succes, care ar merita o asemenea așteptare, fiind cunoscuți pentru viziunile lor puternice și stilistica inovatoare. De ce nu s-au deschis negocieri cu nici unul dintre aceștia în șapte ani de directorat?
Toate acestea fiind date, nu trebuie oare deschisă o dezbatere public despre cum anume se pregătește conținutul cultural al viitorului complex cultural din mijlocul Capitalei? Să pregătești serios, din timp, un program cultural complex, demn de o capitală europeană în 2012 nu înseamnă să lași toate deciziile la latitudinea unui singur om, pe care nici măcar nu-l întreabă nimeni dacă are vreun plan. O variantă ar fi să fie consultați operatorii culturali independenţi, care au mai multe idei și proiecte într-o lună decât a avut direcția TNB în ani de zile, și să se stabilească împreună cu ei un plan de acțiune. O alta ar fi organizarea unui concurs de proiecte, cu un juriu independent, care să decidă cine merită să aibă vizibilitatea majoră dată de prezența în această clădire. Cu siguranță sunt și alte variante, e de ajuns să vedem cum au reușit alții să relanseze interesul pentru orașul lor prin construcția unui muzeu, a unei opere sau a altui edificiu care să uimească nu doar prin arhitectură (la București nici asta nu se va întâmpla), ci și prin calitatea programelor ce se desfășoară înăuntrul lor.
Ca să pun o ultimă întrebare, oare noi de ce continuăm obsesiv să fim mai atenți la clădiri decât la oamenii și la conținutul cultural din ele?
***
Un nou început
Pe platoul din fața Teatrului Național din București, precum și în alte orașe din țară au avut loc la început de an, timp de câteva săptămâni, demonstrații publice care dovedeau o schimbare de afect în societatea românească și o nevoie de un nou început. Mi s-a părut simbolic locul ales, motiv pentru care m-am oprit asupra acestui teatru, cel mai vizibil de la noi, deși nu e singurul în care e nevoie de schimbare. De altfel, trebuie recunoscut că directorul acestui teatru a făcut multe pentru mișcarea teatrală românească în anii `90, restabilind contacte pierdute cu scena lumii, generând turnee în afara țării și festivaluri înăuntrul ei, pe scurt punându-și amprenta asupra „noului început” care a avut loc după căderea Cortinei de fier. Dar la mijloc e o dialectică simplă: cum este cert că e mereu nevoie de noi începuturi, trebuie să ne amintim și că nu e nimic rău în încheierea unei etape. Schimbarea este semn sigur de viață.
Poate că n-ar fi rău ca și lumea artistică să profite de acest moment marcat în stradă de protestele din ianuarie pentru a încerca să reinstaleze în mediul în care operează principiile unei necesare ecologii a spiritului ce ne-ar face viața mai simplă, mai onestă și mai deschisă spre creativitate, măcar pentru următorii 20 de ani.
Notă: 1. „Neîntrecutul tălmăcitor” este actorul Ion Caramitru, actualul director al TNB, care nu mai are nevoie de nici o prezentare.
2. Acest articol a fost acceptat spre publicare de către revista Dilema, cu condiția ca Ion Caramitru să răspundă printr-un interviu la cele menționate aici. După ce inițial a confirmat interviul, dl. Caramitru s-a răzgândit, iar Dilema a renunțat la publicare din acest motiv. Apoi, articolul a fost acceptat de revista Observator cultural, care a confirmat că îl poate publica fără nici un răspuns din partea „protagonistului”, însă redactorul-șef a revenit cu un mesaj după câteva zile în care anunța că în urma unei discuții mai largi în redacție s-a decis nepublicarea. Între timp, dl. Ion Caramitru - care primise articolul de la Dilema pentru a răspunde – l-a citit cu voce tare în Senatul Uniter, fără acordul autorului, înainte ca articolul să fi fost publicat. Articolul, cu o introducere diferită și câteva modificări impuse de timpul trecut de la scrierea lui inițială, apare deci după mai bine de două luni de la redactare.
Mulțumesc pe această cale revistei www.artactmagazine.ro pentru curajul de a publica acest articol care are deja o poveste cum nici un alt articol de-al meu n-a avut în peste 15 ani de jurnalism cultural activ.
