Arta poate transforma lumea, dar fiecare artist trebuie să înţeleagă ce face cu adevărat.
Opera de artă se naşte într-un mod tainic, enigmatic, din artist, din sufletul artistului, din cele mai înalte aspiraţii ale sale. Desprinsă de el opera de artă dobândeşte o viaţă autonomă, devine ea însăşi o personalitate, subiect independent cu suflet spiritual, dar posedând şi o viaţă materială reală, existând, în fapt, ca fiinţă.
Despre o operă de artă se poate afirma că nu este un fenomen oarecare, apărut întâmplător şi care-şi trăieşte cu indiferenţă viaţa în lumea spiritului, ci la fel ca şi oricare fiinţă vie stăpâneşte nişte forţe active, creatoare. Ea trăieşte, acţionează şi participă la crearea atmosferei spirituale. Pornind de la acest aspect interior se poate răspunde la întrebarea ce se referă la calitatea operei de artă.
Dacă se afirmă despre o operă de artă că este proastă din punctul de vedere al formei sau prea inconsistentă, atunci aceasta înseamnă că acea formă este incapabilă să provoace vibraţii sufleteşti pure, să influenţeze spiritul uman. Arta este limbajul care, în forme numai ei proprii, vorbeşte sufletului despre lucruri; care reprezintă pentru suflet pâinea lui zilnică, accesibilă lui numai în aceste forme.
Dacă arta se sustrage acestei sarcini, atunci se poate spune că în fiinţa umană poate rămâne în continuare un gol sufletesc, deoarece nu există nici o altă forţă mai puternică, capabilă să înlocuiască arta. Când sufletul omenesc are trăiri puternice arta devine vie, deoarece între suflet şi artă există o interacţiune reciprocă. Atunci când sufletul este tulburat şi neglijat datorită concepţiilor foarte materialiste, a necredinţei şi a eforturilor exclusiv practice legătura dintre artă şi suflet este pe jumătate anesteziată.
Artistul are o mare datorie faţă de artă, dar şi faţă de el însuşi de nu se considera un stăpân al lucrurilor, ci slujitor al unor scopuri superioare ale cărui obligaţii sunt foarte precise şi care ţin de domeniul sacralităţii. El trebuie să se autoeduce şi să se adâncească în propriul suflet pentru ca talentul său să aibă ceva de înveşmântat şi nu să arate ca mănuşa pierdută a unei mâini necunoscute, doar aparenţa goală şi fără sens a unei mâini.
Artistul trebuie să aibă ceva de spus, deoarece datoria lui nu este stăpânirea formei, ci adaptarea respectivei forme la conţinut.
Artistul nu este copilul răsfăţat al vieţii, el nu are dreptul să trăiască fără obligaţii. Deoarece el are o muncă greu de îndeplinit, care poate semăna unei cruci pe care o are de dus. El este necesar să devină conştient că fiecare dintre faptele, sentimentele, gândurile lui, constituie materialul fin, intangibil, dar solid din care va rezulta opera sa, aşa că viaţa sa va fi fi doar o viaţă de dăruire, adevărata libertate găsind-o doar în creaţie.
Astfel se poate afirma că artistul are o responsabilitate triplă faţă de cineva care nu este artist, întrucât el trebuie să restituie în forma cea mai sublimă talentul pe care l-a primit lumii, trebuie să urmărească ca prin faptele, gândurile şi sentimentele sale să creeze o atmosferă spirituală elevată, transfigurată, deoarece toate aceste fapte vor fi necesar să servească drept material pentru creaţiile sale care, la rândul lor vor activa şi vor determina o anumită atmosferă spirituală în lume. S-ar putea spune că artistul este un rege, dar în acelaşi timp o fiinţă care are responsabilităţi asemănătoare cu cele ale unui rege.
Dacă artistul este un preot al frumosului, atunci acest frumos se cuvine şi el căutat în cadrul principiului valorii interioare. Frumuseţea poate fi măsurată doar în dimensiunile interioare şi în necesităţile care ne-au condus până acolo. Este frumos ceea ce provine dintr-o necesitate profundă sufletească. Este frumos ceea ce este interior frumos, ceea ce provine dintr-o sublimă vibraţie interioară sufletească.
Nu există pe lume nimic mai însetat de frumuseţe şi mai uşor de înfrumuseţat decât un suflet omenesc… De aceea şi sunt foarte puţini aceia în stare să reziste dominaţiei unui suflet dăruit frumuseţii. – Maeterlinck
Orice operă de artă este copilul vremii sale revelând cel mai bine modul de gândire al unei epoci, fiind izvorul felului omenesc de a simţi. Fiecare epocă de cultură generează propria sa artă, irepetabilă. Există, totuşi o asemănare exterioară a formelor artistice, la baza cărora există o necesitate primordială. Aceasta este exprimată prin corespondenţa dintre aspiraţiile interioare ale unei atmosfere spirituale şi năzuinţa de a atinge ţeluri urmărite ca esenţă. De fapt, artistul se străduieşte să pună în formă esenţa interiorităţii, efort care implica de la sine renunţarea la orice aspecte exterioare şi întâmplătoare.
Formele artistice pot deveni, cu adevărat artistice, adică îşi împlinesc scopul dacă devin hrană spirituală pentru fiinţa umană, spectatorul sau cel ce receptează opera de artă descoperind consonanţe cu propriul său suflet. O astfel de consonanţă se va traduce într-o anumită dispoziţie afectivă a privitorului, care vor conduce la menţinerea unei înălţimi a spiritului. Arta acţionează asupra sufletului ca o cheie de acordat corzile unei viori. Rafinarea şi extensia în timp şi spaţiu a sunetului sufletului nu epuizează niciodată posibilităţile artei de a acţiona. Nu trebuie eluidat faptul că frumuseţea exterioară este un element formativ al atmosferei spirituale. Viaţa spirituală este unul dintre cei mai puternici agenţi ai vieţii artistice. Viaţa spirituală are un traseu sinuos, fiind în esenţa ei o mişcare de înaintare şi înălţare complicată, dar precisă şi uşor accesibilă, deoarece este chiar calea cunoaşterii. Cunoaşterea poate lua forme variate, dar păstrează mereu acelaşi înţeles interior şi scop.
Viaţa spirituală poate fi înfăţisată sub diferite forme metaforice, dar sub orice forme ar fi reprezentată există un vârf, în care se află adesea un singur om. Privirea lui, plină de bucurie, seamănă cu o tristeţe lăuntrică incomensurabilă. Nici cei apropiaţi lui nu-l înţeleg. Dar acolo unde astăzi se află vârful, se va afla mâine o altă porţiune, adică ceea ce astăzi este accesibil doar unor vârfuri, mâine va deveni un conţinut al vieţii, plin de tâlc şi sentiment pentru ceilalţi. Fiecare din cei care este în stare să privească peste graniţele propriului spaţiu este un geniu sau un profet al mediului său, ajutând la transformarea mediului din jurul său.
Sienkiewicz compară viaţa spirituală cu înotul: cine nu lucrează neîncetat şi nu luptă continuu împotriva tendinţelor inferioare, împotriva tendinţei de scufundare, acela va dispărea cu siguranţă. Darul natural al unei fiinţe umane, talentul său, poate deveni o mare povară. Un astfel de artist care-şi foloseşte forţa pentru a flata nevoi de ordin inferior într-o formă presupus artistică, prezintă un conţinut impur, amestecând elementele de kitch cu cele ale unei presupuse arte, orientând atenţia oamenilor în alte direcţii decât cele spirituale. În perioadele de decadenţă spirituală oamenii pun un preţ deosebit pe succesele de ordin exterior, iar forţele spirituale sunt subestimate. Arta îşi caută conţinutul în materia brută, deoarece pe cea subtilă o cunoaşte mai greu, Problema lui ce în artă dispare în aceste condiţii eo ipso. Nu mai rămâne decât întrebarea cum ca o realitate corporală ce va fi redată de artist, deoarece artistul se află departe de sufletul său. Cu toate aceste inevitabile dificultăţi spiritualitea revine în artă, încet dar sigur şi cu o forţă de neînvins.
Limbajul spiritualităţii, insesizabil pentru mase, va fi auzit mai întâi de artist. La început, oarecum inconştient, dar apoi din ce în ce mai conştient, artistul poate să iradieze trăirile şi emoţiile sale cele mai nuanţate, să se îndrepte din ce în ce mai mult către aspectul spiritual al fiinţei sale readucând conţinutul artistic în arta sa, adică obiectivitatea autentică în artă. Atmosfera spirituală este prielnică pentru orice tip de dezvoltare umană conducând la cunoaşterea frumuseţii interioare. Frumuseţea interioară este frumuseţea obţinută prin renunţarea cerută de o superioară necesitate interioară la frumosul banal. În aceasta se află germenii aspiraţiei spre ceea ce este dincolo de natural, spre abstracţie şi spre natura interioară. Aici se aplică foarte bine celebrul dicton de pe frontonul oracolului de la Delphi – Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte întregul univers cu toate legile sale.
