Optimismul lui Eliade nu este unul utopic, ci unul asumat, vizionar, intuit dincolo de perdelele grele care acoperă privirile societăţii contemporane desacralizate şi în derivă. Eliade face radiografia societăţii actuale – punctând faptul că pierderea ei, rătăcirea, lipsa de perspectivă, căutarea de limbaje prin care să se regăsească şi să se exprime, să regăsească limbajul cu ea însăşi este urmare a faptului că, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în societăţile tradiţionale, primitive, sacrale, când omul raporta tot ce făcea la divin, prin actul ritual – pescuit, agricultură, dans, pictură etc. –, omul contemporan şi aproape tot ceea ce exprimă aspectele cotidiene ale vieţii sale – în special cele legate de viaţa artistică – s-a detaşat de ritual. Actul său artistic s-a rupt de conexiunea sacrală, dansul ritual, s-a detaşat de ceremonialul religios, la fel, pictura şi sculptura au devenit independente de activitatea ritualului religios. Prin acestea, sensul religiozităţii cosmice s-a ascuns, s-a camuflat; este vorba de – folosind o expresie care de acum ar părea (după opinia lui Cristian Bădiliţă) perimată, sau cel puţin folosită de „cititori care nu-şi mai aparţin atunci când recită pe de rost bine ştiutele formule magice ale Maestrului: homo religiosus, creştinism cosmic, axis mundi, timp circular, desacralizarea lumii moderne – şi pe care, iată, trebuie să o folosim şi noi – camuflarea sacrului în profan” (1).
Omul modern trăieşte într-o lume fără modele, fără obiective. De aici, criza. Diagnosticul, radiografia, soluţia Maestrului: „Munca este un ritual pentru că imită un model revelat strămoşilor noştri de fiinţe supranaturale. Ritul revelează sacralitatea absolută pentru că repetă activitatea creatoare a zeilor şi dezvăluie caracterul sacru al operei lor. Simbolurile realizează solidaritatea permanentă a omului cu această sacralitate” (2). Înapoi, deci, la origini, prin cultură. Printr-un act asumat, de fapt, reconectat prin ritual la sacralitate. Un demers mai mult sau mai puţin anamnetic – ceea ce fac personajele lui Eliade din proze precum „În curte la Dionis”, „La ţigănci”, „Uniforme de general”, „Pe strada Mântuleasa ” – şi nu numai – asumat. O încercare de reconectare şi de recuperare a armoniei originare prin toate formele de imaginare. În societatea modernă, noţiunile sacru şi profan au devenit sinonime. De aici deriva, ruptura, lipsa de perspectivă. Cu toate acestea, Eliade rămâne un optimist. Şansa noastră este aceea a redescoperirii sacrului. Căci „pe măsură ce omul modern, în pofida morţii lui Dumnezeu” – în varianta proclamată de Nietzsche – „redescoperă valoarea sacramentală a fiinţei, el redescoperă un mod de existenţă care îl protejează împotriva nihilismului istoricist, fără a-l expulza din istorie (…) Graţie descoperirii lui homo religiosus o nouă perspectivă se deschide”. Poate de aici şi optimismul lui Eliade, căci, după opinia lui, „o societate areligioasă nu există încă, nu poate să existe… Dacă s-ar realiza, ar pieri după câteva generaţii, de neurastenie sau printr-o sinucidere colectivă”. Şi verdictul: „Dacă Dumnezeu nu există, totul este cenuşă” (3). Şanse de recuperare există – în ciuda perspectivelor sumbre pe care le oferă societatea contemporană, prin rupere de valorile originare, prin detaşare, prin rătăcire în limbaje care nu-i exprimă decât agonia şi strigătul.
Ca un exemplu: boala societăţii contemporane este măsurată prin „descoperirea” bombei atomice, aceasta simbolizând – după Paul Barbăneagră, într-un film dedicat ideologiei lui Eliade privind aceste aspecte – „pedeapsa rezultând din desacralizarea cosmosului şi din înlocuirea unei atitudini umile în raport cu Dumnezeu, printr-un monolog paranoic, omul considerându-se liber să îmbogăţească, să transforme lumea, neînţelegând că această îmbogăţire sărăceşte lumea şi pe om de cea mai amplă trăsătură a existenţei: sacrul. Ateul nu poate decât să parţializeze, să ideologizeze. Bomba atomică este expresia unei ideologii duse până la nebunie şi sinucidere” (4). Verdictul lui Eliade: „Odată asimilată capacitatea de descifrare a valorilor religioase, mitologice, morale camuflate sau ocultate în obiecte comune sau evenimente cotidiene, odată ce suntem convinşi că ele sunt acolo, odată ce le descoperim, viaţa devine infinit mai bogată, mai pasionantă”. Este o invitaţie la viaţă: „lumea care se deschide, această lume necunoscută sau camuflată, plină de magie, plină de speranţă, este aproape de noi, nu mai este opacă (…) nu ne mai simţim închişi într-o celulă, căci totul este simbol, şi totul este deschidere către ceva cu siguranţă pozitiv întrucât transcende umanul” (5). Ceea ce ne rămâne, asimilând lecţia de optimism a lui Eliade, este să facem noi înşine efortul de reconectare la sursele divinului, la revigorarea simbolului, la rit, încercând să valorizăm toate compartimentele existenţiale, să le raportăm, prin asumarea lor, la sacral. „Fără Dumnezeu imaginarul nostru nu poate depăşi limitele culturii.” (Paul Barbăneagră) Ceea ce avem de făcut este să asimilăm „perspectivele oferite de cultură, să le convertim într-un alt cod, superior, specific viziunii spiritual-religioase” (6).
NOTE:
1) Cristian Bădiliţă – Notă preliminară, Întâlnirea cu sacrul, Ed. Axa, 1996, Botoşani, p. 7;
2) Paul Barbăneagră – Arhitectură şi geografie sacră, Ed. Polirom, 2000, Iaşi, p. 194;
3) P. Barbăneagră, idem., p. 198;
4) Cristian Bădiliţă, Paul Barbăneagră – Întâlnirea cu sacrul, idem., p. 79;
5) P. Barbăneagră – Arheologie şi geografie sacră, idem., p. 199;
6) Cristian Bădiliţă, Paul Barbăneagră – Întâlnirea cu sacrul, idem., p. 65;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu