Gurdjieff

Cine a fost George Ivanovich Gurdjieff?
S-a născut într-o familie greco-armeană în Alexandropol lângă frontiera ruso-turcă în anul 1866 şi a murit în Neuilly, Paris, pe 29 octombrie 1949.
Tatăl lui Gurdjieff, persoana cu cea mai mare influenţă asupra copilăriei şi adolescenţei lui, era de profesie tâmplar. La atelierul său se strângeau seara nenumăraţi oameni care purtau discuţii despre religie şi, mai ales, povesteau nenumărate legende asiatice. Aceste povestiri l-au impresionat foarte mult pe Gurdjieff şi au făcut ca de la o vârstă foarte fragedă să fie pasionat de fantastic şi supranatural.
"Primii săi ani s-au scurs într-o atmosferă de poveşti, de legende şi tradiţii. În jurul lui, miraculosul fusese un fapt real. Predicţii pe care le auzise şi cărora anturajul său le acorda încredere totală se realizaseră şi îi deschiseseră ochii spre multe lucruri. Împletirea tuturor acestor influenţe crease în el, de la cea mai fragedă vârstă, o gândire orientată spre misterios, incomprehensibil şi magic." (P.Ouspensky, Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută)

A primit o foarte bună educaţie, fiind supravegheat îndeaproape de episcopul localităţii, care l-a format pentru a deveni medic şi preot.
Gurdjieff a plecat de acasă când era încă adolescent şi s-a întors după 20 de ani. Se spune că în această perioadă a călătorit în Asia, Europa şi Africa, fiind membrul unui grup ezoteric numit "Căutătorii Adevărului", ce aveau ca scop găsirea Adevărului Ultim.
Întorcându-se la Moscova, el atrage un grup de oameni printre care şi P.D. Ouspensky şi în condiţii de confidenţialitate strictă, a început să transmită o învaţătură spirituală, nescunoscută până atunci.
El şi-a urmat rolul său de maestru spiritual cu o energie formidabilă până la sfărşitul vieţii, fondând Institutul pentru Dezvolatarea Armonioasă a Omului la Prieuré, Fontainebleau-Avon.
Opera sa cuprinde în jur de 250 de dansuri sacre sau Mişcări, 200 de piese de pian compuse în colaborare cu elevul său Thomas Alexandrovitch de Hartmann (1886-1956), un balet şi patru cărţi, dintre care lucrarea sa principală “Povestirile lui Beelzebut către nepotul său”.
„Îmi plăceau la el mai ales simţul umorului şi completa absenţă a oricăror pretenţii de sfinţenie sau posesiune a puterilor miraculoase deşi, aşa cum ne-am convins mai târziu, el poseda ştiinţa şi capacitatea de a crea fenomene neobişnuite de ordin psihologic. Dar râdea întotdeauna de oamenii care aşteptau de la el miracole.”

P.D. Ouspensky -Câteva cuvinte despre Gurdjieff

Gurdjieff era un schimbător de destine, un catalizator către autoiniţiere.
Percepând că oamenii trăiesc efectiv într-o transă folosind doar o parte din capacităţile lor latente, chemarea sa a fost urgentă şi fară compromisuri: „Treziţi-vă, treziţi-vă din nebănuitul vostru somn hipnotic la conştiinţă şi conştienţă...”
Gurdjieff propunea o dezvoltare echilibrată a minţii, trupului şi inimii, în miezul căreia există percepţia propriei fiinţe. În direcţia cultivării voluntare a lui „Eu-Acum-Aici”, Gurdjieff a folosit o metodă bazată pe atenţia mobilizată şi conştienţă de sine senzorială.

"Frapa prin marea sa simplitate interioară şi aerul său natural cu care ne făcea să uităm complet că reprezenta pentru noi lumea miraculosului şi a necunoscutului. Se simţea, de asemenea, în el, foarte puternic, absenţa totală a oricărui fel de afectare sau dorinţă de a impresiona în vreun fel pe cei din anturajul său. În plus, îl simţeam complet dezinteresat, total indiferent faţă de lux, faţă de confortul său şi capabil de a nu precupeţi nici un efort în munca sa." (P.D.Uspensky, Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută)

„Nu trebuie să mă credeţi. Nu vă cer să credeţi nimic din ceea ce nu puteţi verifica pentru voi înşivă. Dacă nu aveţi o minte critică, vizita voastră aici este inutilă.”
G.I. Gurdjieff
Dansurile sacre ale lui Gurdjieff, sunt o forma de gimnastică sacră ce pot trezi functiile instictive, motorii, emotionale si intelectuale simultan. Cand sunt realizate complet, acestea sunt o cale catre o stare de constiinta superioara. Posturile si gesturile luate separat sunt neobijnuite pentru viata de zi cu zi, totusi, sunt recunoscute la un nivel superior inauntrul nostru.
Unele miscari sunt rugaciuni, altele sunt meditatii active, altele sunt bazate pe Legea lui Sapte si implica multiplicari complexe in spatiu pe baza Eneagramei si fractiilor lui 7. Unele miscari te pregatesc pentru a infrunta viata de zi cu zi.
Se spune că dansurile sacre sunt dansurile apostolilor, dar care sunt invatate de la cineva, chiar dacă sunt " rituale". Se spunea că dansul apostolilor nu are nevoie de muzica sonora, muzica preexistă in eter. Doar " urechea obişnuită" n-o aude, pentru a o auzi este nevoie şi de inimă. Totusi, dansul apostolilor, dansul sacru se poate dansa oriunde si se spune că aduce armonia, pentru că este un dans al spiritului. Acest dans este şi a fost mai bine cunoscut în tradiţia şamanică.
Pentru învăţatea acestor dansuri sacre, despre care se stiu destul de putine, dar în spatele cărora exista o intreaga istorie şi foarte multă cunoaştere spirituală. Cel care practică aceste dansuri înţelege, în primul rand, că libertatea perfecţiunii spiritului, este acea libertate în care există o asumare liberă şi o bună cunoaştere a legilor universale. Libertatea, asumată şi trăită responsabil, înseamnă disciplină. Aşa precum Soarele nu poate spune – Mâine nu am chef să răsar sunt puţin obosit! – dar nu face aceasta din slăbiciune, ci din cauza unei cunoaşteri şi asumări perfecte a legilor universale.
În anul 1922 la Paris, unde, cu ajutorul discipolilor săi (inclusiv Ouspensky), cumpără un castel la Fontainbleau, Prieure, Gurdjieff reîncepe activitatea institutului din Tiflis, elaborează noi activităţi care să amintească discipolilor săi de conflictul care există între conştiinţa lor şi modul lor de a acţiona.
El insista asupra muncilor fizice grele: ziua, discipolii săi făceau drumuri, doborau copaci, construiau case, asanau mlaştini, plantau livezi, iar noaptea făceau repetiţii la dansurile elaborate de Gurdjieff, dansuri inspirate din tradiţia sufită a dervişilor rotitori şi pe care el le considera o parte esenţială a antrenamentului lor spiritual.
Dansurile aveau la bază credinţa că omul operează prin intermediul a trei centri: centrul intelectual - cel care asigură procesul gândirii, centrul emoţional - centrul sentimentelor, centrul instinctiv - cel care asigură mişcarea şi procesul de creaţie. La orice fiinţă umană unul dintre aceşti centri se manifestă predominant. Scopul dansului era să-l înveţe pe dansator cum să integreze în mod armonios toţi aceşti centri, fără să-şi dea frâu liber imaginaţiei şi emoţiilor sale. Aceste dansuri, ce păreau pentru un om neiniţiat mai degrabă nişte mişcări stranii, aveau loc pe o muzică compusă de Gurjieff împreună cu compozitorul Thomas de Hartmann.
Tot legat de importanţa conştientizării mişcării, Gurdjieff a elaborat "tehnica stopului". În momentul în care el spune "stop", discipolii "îngheţau" exact în atitudinea (interioară şi exterioară) pe care o aveau în acea clipă, fără să mai permită nici unui muşchi să se mişte sau vreunui gând să se manifeste.
În anul 1923 la New York, Gurdjieff şi discipolii săi, au dat câteva reprezentaţii cu baletul sacru. Una dintre acestea a rămas memorabilă. Gurdjieff a dat comandă ca toţi elevii săi ce se aflau pe scenă să vină fugind spre sală. Scena se afla la o înălţime de cinci metri faţă de podeaua sălii de spectacol. Toţi au crezut că la un moment dat maestrul va spune "stop". Dar Gurdjieff s-a întors cu spatele să discute cu cineva, astfel că toţi dansatorii au căzut unii peste alţii în urletele de groază ale spectatorilor. Dar în momentul în care, la comanda maestrului, toţi cei prăbuşiţi la sol s-au ridicat fără nici o zgârietură, sala a început să aplaude frenetic.
Ouspensky: “Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută”
Am vorbit deja despre destin şi despre întâmplare în viaţa omului. Vom examina acum sensul acestor cuvinte într-un mod mai detaliat. Şi destinul există, dar nu pentru toată lumea. Cea mai mare parte a oamenilor sunt separaţi de destinul lor şi nu trăiesc decât sub influenţa legii “accidentului”. Destinul este rezultatul influenţelor planetare care corespund unui anumit tip de om. Vom vorbi despre tipuri mai târziu. Până atunci înţelegeţi aceasta: omul poate avea destinul care corespunde tipului său, dar practic nu-l are niciodată. Şi aceasta pentru că destinul nu priveşte decât o mică parte parte a omului, esenţa sa. Să ne amintim că omul este constituit din două părţi: esenţă şi personalitate. Esenţa omului este ceea ce este el. Personalitatea omului este “ceea ce nu este el”. “Ceea ce nu este el” înseamnă, ceea ce este venit din afară, ceea ce a învăţat. sau ceea ce reflectă; toate urmele impresiilor exterioare lăsate în memorie şi în senzaţii, toate cuvintele şi toate mişcările care i-au fost inoculate, toate aceste sentimente create prin imitaţie, toate acestea “care nu sunt el”, toate alcatuiesc personalitatea. Din punct de vedere al psihologiei obişnuite, diviziunea omului în personalitate şi esenţă este dificil de înţeles. Ar fi mai exact spus ca psihologia ignoră această diviziune în totalitate. Un copil mic nu are încă personalitate. El este ceea ce este în realitate. El este esenţa. Dorinţele, gesturile sale, ceea ce îi place, ceea ce nu îi place, exprimă exact ceea ce simte.
Dar imediat ce intervine ceea ce numim “educaţie”, personalitatea începe să se dezvolte. Personalitatea se formează în parte prin acţiunea influenţelor intenţionate, adică educaţia şi în parte prin imitarea involuntară a adulţilor de către copilul însuşi. În formarea personalităţii, un mare rol este jucat de asemenea de “rezistenţa” copilului în faţa anturajului său şi de eforturile sale de a disimula ceea ce este în “el”, ceea ce este “real”.
Esenţa este adevărul în om: personalitatea este minciună. Dar pe masură ce creşte personalitatea, esenţa se manifestă din ce în ce mai rar, din ce în ce mai slab. Uneori esenţa chiar încetează să se mai manifeste la o vârstă foarte mică şi fiinţa încetează să mai crească spiritual. Se întâmplă deseori ca manifestarea esenţei unui om adult, chiar a unui intelectual sau, în sensul curent al cuvântului, a unui om cultivat, să se fi oprit la vârsta de 6 sau 7 ani. Aceasta înseamnă că nimic din ceea ce vedem în acest om nu este el în realitate. Ceea ce este el, ceea ce îi este propriu, adică esenţa sa, nu se manifestă în mod obişnuit decât în instinctele sale şi în emoţiile sale cele mai simple. În anumite cazuri, totuşi, esenţa se poate manifesta în paralel cu personalitatea. Asemenea cazuri reprezintă excepţii foarte rare, mai ales în condiţiile de viaţă ale oamenilor “cultivaţi”.
Instinctul are mai multe şanse să se manifeste în oamenii care trăiesc în contact direct cu natura, în condiţii dificile, unde trebuie să lupte mereu pentru a depaşi pericole.

Arta obiectiva - calea spirituala a frumusetii universale, arta obiectiva reprezinta 1% din industria artistică a planetei.
Diferenta dintre arta obiectiva si cea obisnuita este ca emotia resimtita de privitor în fata unei creatii de arta obiectiva este identica cu cea a artistului. Starea de inspiratie a artistului este resimtita de privitor în totalitate. Scopul acestei cai este dezvoltarea capacitatii de contemplare (o forma superioara de empatie). Contemplarea va conduce la identificare cu obiectul contemplat si la cunoastere spirituala a esentei obiectelor contemplate. De aici nu mai de decât un pas pâna la cunoasterea de sine, care ramâne telul tuturor cailor spirituale. Arta obiectivă, sacră este calea cea mai directă către suflet