„Cred că teatrul se face prin simpatie, prin empatie şi printr-un fel de seducţie...”
La a treia colaborare cu regizoarea Alexandra Badea – după „Complexul România” (Teatrul Naţional Bucureşti) şi „Contrôle d'identité” (Teatrul Tarmac de la Villette din Paris) – Răzvan Oprea joacă în producţia Teatrului Foarte Mic „Google, ţara mea”, spectacol care are avanpremiera în data de 11 martie.
Cine eşti în „Google, ţara mea”?
Sunt Răzvan Oprea.
Mai exact?
Spectacolul trebuie să fie unul în care actorul şi personajul sunt unul şi acelaşi. Sigur că poveştile personajelor nu sunt ale oamenilor care joacă, dar cei din distribuţie au legătură cu tema în mod direct – cum e Désirée Malonga, care are un tată congolez şi o mamă româncă. Ideea spectacolului ne-a venit mie, Alexandrei Badea şi Mihaelei Michailov, în timp ce repetam la „Complexul România”. Ne-am propus să arătăm cât de profund discriminatoare este România în relaţiile ei interetnice. Un spectacol care să nu fie militant, tezist, agitator, dar care să facă o constatare a faptului că societatea românească e plină de prejudecăţi, antecedente şi comportamente rasiste. Pentru că e un lucru care cere o atitudine. Spectacolul pune în lumină felul în care românii îi tratează pe cei care nu fac parte din media generală, etnic vorbind. Nu e ca o reclamă antidiscriminare, gen „Jucaţi-vă şi cu copiii ţigani!”, ci ne spune „Uite cam cum gândim!”. Iar asta s-ar putea să sperie. Noi trei, alături de Manuel Pelmuş, care face mişcarea spectacolului, am făcut iniţial un workshop cu actorii tineri din Teatrul Mic în vederea alegerii distribuţiei, dar şi a găsirii firului pe care să meargă dramaturgul în scrierea textului. Am avut surpriza neplăcută să constat că aceşti oameni tineri, din care eu nu mă exclud, prezentau şi ei simptomele de mai sus – susţinând că nu există discriminare în această ţară, că România este ospitalieră cu străinii, bună cu ţiganii, curioasă cu negrii ş.a.m.d. Ceea ce nu-i adevărat. M-a emoţionat că, lucrând la spectacol, colegii mei şi cu mine am dobândit o altă perspectivă asupra acestui subiect.
În „Complexul România” şi în „Google, ţara mea” ai lucrat în echipă cu dramaturgul, în ambele cazuri cu Mihaela Michailov. Ca mod de lucru – în ce măsură resimţi că personajul tău se nuanţează altfel când autorul e la repetiţii, faţă de situaţia în care îţi faci rolul doar cu regizorul?
Contează foarte mult pentru mine să pot actualiza un text, să-l pot manipula. Când textul se naşte acum, situaţia e extrem de fericită pentru actor, care poate negocia cu autorul aspecte care ţin mai puţin de formă şi mai mult de esenţă. Într-un text deja scris, e greu să modelezi discursul ca să ţi-l poţi asuma – mai ales dacă e politic sau social. E mai greu de găsit o piesă gata scrisă care să te reprezinte sută la sută. Nu cred că un actor trebuie să fie doar un artist. Nu cred în arta pentru artă, ci în arta cu angajament.
Joci în al treilea spectacol la Alexandra Badea. Ce stă la baza acestor colaborări care au început în Teatrul Naţional Bucureşti, au continuat la Paris, iar acum la Teatrul Foarte Mic?
Colaborarea mea cu Alexandra Badea a început în anul I de facultate, prin 1998, într-o dramatizare după un rus. În fiecare an de facultate am făcut câte un proiect împreună. Ultima colaborare din şcoală a fost în „Lebensraum”, scos la Casandra – singurul spectacol care s-a jucat într-un circuit deschis publicului, la Braşov şi la Avignon. Apoi a fost o pauză de lucru de câţiva ani, pentru că Alexandra s-a mutat la Paris, iar recent am făcut „Contrôle d'identité”. Asta a inclus pentru mine două şanse extraordinare – de a lucra cu Alexandra Badea la Paris şi de a cunoaşte pe viu un sistem teatral diferit, cel puţin din punct de vedere organizatoric. O altă şansă a fost de a lucra cu coregraful Serge Aime Coulibaly, alături de care am trăit o experienţă profesională extrem de importantă. Apoi, a contat faptul că am jucat în limba franceză. Am lucrat la spectacol într-o formulă cu totul şi cu totul originală, pe o temă care mi se pare incitantă – aceea că oamenii sunt obligaţi să stea la un loc unii cu alţii, dar în momentul în care au trecut de linia de cretă care-i înconjoară, îi condamnăm, îi persecutăm sau chiar îi determinăm să se omoare. În spectacol se citesc câteva articole din Carta Drepturilor Omului. Am observat cu stupoare că majoritatea articolelor care ţin de libertăţile şi drepturile individului sunt încălcate în mod constant şi legiferat. Impactul pe care spectacolul l-a avut la publicul tânăr – un public cu origini mixte – a fost pentru mine tulburător. Desigur, ca şi reacţiile viscerale ale unor cetăţeni... „mai francezi”.
În ce măsură lucrul cu acelaşi regizor te împrospătează sau te „domesticeşte” din punct de vedere actoricesc?
Îmi place să menţin legături cu anumiţi regizori, dar dacă aş lucra în permanenţă doar cu unul sau doi, aş sărăci profund. Nu cred în actorul care colaborează de 30 de ani cu acelaşi regizor. Cred că actorul este în primul rând o personalitate artistică şi abia pe urmă o marionetă. Un rol se negociază cu un regizor, pentru că, odată terminat, el reprezintă produsul amândurora. Şi atunci, e nevoie să mai schimbi partenerul, ca să nu faci aceiaşi copii tot timpul. E unul din motivele pentru care nu cred în companii de genul Ariane Mnouchkine – deşi admir şi respect ceea ce face ea. Cred că timpul acestui tip de abordare artistică a apus. Oamenii trebuie să se mişte, să se cunoască, să respire. Pe mine mă încurcă extrem de tare că în România, dacă nu eşti angajat într-un teatru, nu prea apuci să joci, iar dacă eşti angajat, eşti obligat să joci la cine nu îţi place. Ca şi cum actorul ar fi sculer-matriţer sau inginer.
Eşti mai creativ când între tine şi regizor există o relaţie de prietenie sau dimpotrivă?
E mult spus prietenie, dar cred că teatrul se face prin simpatie, prin empatie şi printr-un fel de seducţie reciprocă. Această relaţie de seducţie există, de exemplu, între mine şi Alexandru Dabija, cu care am lucrat extrem de bine. Pot să spun şi că am lucrat la regizori cu care nu aş mai colabora în viaţa mea, tocmai pentru că a lipsit seducţia de care vorbesc. Magia e foarte importantă. Dar ca să răspund la întrebarea ta aşa cum o înţeleg eu – da, întâmplător sau nu, Alexandra Badea îmi este o foarte bună prietenă, dar în acelaşi timp e regizorul lângă care mă simt cel mai bine.
Resimţi statutul de angajat ca pe o siguranţă nu neapărat profesională, dar socială – şi în ce măsură reprezintă acest aspect o barieră sau o împlinire pentru dezvoltarea ta ca actor?
Faptul că sunt angajat într-un teatru mi-a dat posibilitatea să îmi fac meseria imediat după facultate. Am foarte mulţi colegi care au capotat de mult, şi nu pentru că nu erau buni actori, ci pentru că, din păcate, singura opţiune pe care ţi-o oferă mediul teatral din România este de a fi angajat într-un teatru sau de a nu face nimic. Aş prefera enorm să nu fiu angajat, dar asta e. Nu îmi place că într-o instituţie nu ai posibilitatea să te mişti. Trebuie să ceri foarte multe aprobări doar ca să joci într-un alt teatru. Iar statutul de actor angajat nu oferă siguranţă socială, ci contactul permanent cu mediul. Cu banii pe care îi primesc de la teatru îmi plătesc două treimi din chirie, atât. În acelaşi timp – fără asta, nu e nimic.
Ce proiecte noi se arată?
Deocamdată nici unul. Aş vrea să pun în scenă o piesă şi să devin în mod oficial regizor. M-am întâlnit cu nişte idei în ultima vreme şi mi-ar plăcea să le lucrez cu colegii mei actori. Dar nu vreau să vorbesc încă despre asta.
de: Ciprian Marinescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu