MIHAIL CEHOV

Michael Chekhov era în anii ‘20 unul dintre cei mai aclamaţi actori ai generaţiei sale. “Hamletul” lui fusese o adevărată revelaţie pentru publicul rus, dar îl enervase cumplit pe Stanislavski din cauza excesului de artificialitate şi grotesc din jocul elevului său.Mihail Cehov era apreciat la Moscova, ca artist, fiind considerat, mai tarziu, unul dintre marii actori si regizori ai secolului al XX-lea. La un moment dat a plecat in Germania, apoi in Franta, Anglia si SUA.
Ceea ce nu-i plăcuse lui Stanislavski, îl încântase însă pe Meyerhold, care vedea în Chekhov actorul ideal. Chekhov emigrează în ‘28 în America, dar nu are o carieră strălucită ca actor. Stanislavski şi Meyerhold încearcă să-l convingă să se întoarcă în Rusia, dar Chekhov refuză şi preferă să pregătească actorii de pe Broadway şi de la Hollywood, printre elevii lui numărându-se Gregory Peck şi Yul Brynner.
La cincizeci de ani, publică “To the actor”, manual de exerciţii practice care a făcut istorie în teatrul şi cinematograful american, şi pe care regizorul-antropolog Eugenio Barba îl cataloghează ca fiind “cel mai bun manual pentru actorii de la Polul Sud”.
Tehnica Michael Chekhov ghideazã spre conştientizarea pornirilor inconştiente şi revoluţioneazã tehnica actoriceascã prin apelul la elemente importante precum: atmosfera gest spiritual etc neexcluzând totuşi aplicarea oricãrei alte tehnici actoriceşti deja ştiute. Exerciţiile sugerate de metoda lui Michael Chekhov îmbunãtãţesc echilibrul dintre minte şi corp sporind receptivitatea actorului la impulsurile psihologice.
Coloana vertebrala a metodei Michael Chekhov este gestul psihologic, care consta in "corporalizarea dinamicii interioare intr-un gest exterior, necesar pentru descoperirea personajului". Exercitiile sugerate de aceasta metoda imbunatateste echilibrul dintre minte si corp, sporind receptivitatea actorului la impulsurile psihologice. Se experimenteaza tehnici si exercitii bazate pe improvizatie pentru dezvoltarea imaginatiei creatoare.
„Corpurile noastre pot fi sau cei mai buni prieteni, sau cei mai răi duşmani.”
Este un lucru cunoscut că, corpul şi psihicul omenesc se influenţează reciproc şi se află într-o constantă interacţiune. Un corp, fie că are o hiperdezvoltare musculară, fie că e nedezvoltat, poate tulbura cu uşurinţă activitatea minţii, poate toci sentimentele sau poate slăbi voinţa. Deoarece orice domeniu şi profesiune ne produce deprinderi, boli sau accidente profesionale caracteristice, care îi afectează inevitabil pe muncitorii sau profesioniştii respectivi, numai rareori putem stabili un echilibru între fizic şi psihic. Dar actorul, care trebuie să-şi considere corpul ca pe un instrument pentru experimentarea unor idei creatoare pe scenă, trebuie să tindă către realizarea unei armonii complete între psihic şi fizic.
Există anumiţi actori care îşi simt profund rolurile, le pot înţelege cu cea mai mare limpezime, dar care nu pot exprima, nici produce, în faţa publicului această bogăţie, cu mijloace proprii.
Acele idei şi emoţii minunate sunt oarecum încătuşate înăuntrul corpurilor lor nedezvoltate.
Procesul de repetiţie şi jocul propriu-zis este pentru ei o luptă penibilă împotriva propriei lor„cărni prea solide”, după cum spune Hamlet. Dar oamenii nu trebuie să se descurajeze. Orice actor suferă, într-o măsură mai mare sau mai mică, de o anumită rezistenţă a corpului său. Pentru a învinge aceasta, este nevoie de exerciţii fizice, dar ele trebuie să fie bazate pe principii diferite de acelea care sut folosite în majoritatea şcolilor de artă dramatică.
Gimnastica, dansul, scrima, acrobaţia, gimnastica artistică pentru fete, luptele sunt, fără îndoială, bune şi folositoare prin ele însele, dar corpul unui actor trebuie supus unei dezvoltări speciale, în conformitate cu cerinţele specifice ale profesiunii sale.
Care sunt aceste cerinţe?
În primul rând, mai ales, extrema sensibilitate a corpului faţă de impulsurile psihice creatoare. Aceasta nu poate fi obţinută prin exerciţii strict fizice. Psihicul însuşi trebuie să ia parte la această dezvoltare. Corpul unui actor trebuie să absoarbă însuşirile psihice, trebuie să fie plin şi pătruns de ele, în aşa fel încât ele să-l transforme treptat într-o membrană sensibilă, într-un fel de receptor şi conveior al imaginilor, sentimentelor şi impulsurilor voluntare cele mai subtile.
Sub influenţa concepţiilor materialiste, actorul modern este tentat, în permanenţă şi fără să fie neapărată nevoie, de practica primejdioasă de a elimina elementele psihologice din arta sa şi de a supraestima semnificaţia celor fizice. Astfel, cu cât se cufundă el mai mult în acest mediu neartistic, cu atât corpul lui devine mai puţin animat, tot mai superficial, mai greoi, mai rigid şi, în cazuri extreme, semănă chiar cu un automat al epocii lui mecaniciste. Banalitatea devine un substitut comod al originalităţii. Actorul începe să recurgă la tot felul de trucuri şi clişee teatrale şi acumulează curând o serie de deprinderi de joc specifice şi un manierism corporal.
Dar nu este vorba cât de bune sau rele par să fie acestea, ele nu fac decât să ţină locul sentimentelor şi emoţiilor artistice reale, adevăratei dispoziţii creatoare pe scenă. Mai mult, sub puterea hipnotică a materialismului modern, actorii sunt înclinaţi chiar să neglijeze limita care trebuie să separe viaţa cotidiană de viaţa scenică.
Ei au înclinaţia primejdioasă de a uita că adevărata sarcină a unui artist creator nu este de a crea pur şi simplu aparenţa exterioară a vieţii, ci de a interpreta viaţa sub toate aspectele ei şi în toată profunzimea ei, de a arăta ce este în spatele fenomenelor vieţii, de a-l lăsa pe spectator să privească dincolo de faţetele şi sensurile vieţii. Căci nu este, oare, artist – actor, în adevăratul sens al cuvântului, acea fiinţă care este înzestrată cu putinţa de a vedea şi de a trăi lucruri care sunt obscure pentru o persoană obişnuită? Şi nu e oare menirea lui adevărată, instinctul lui binecuvântat, de a oferi spectatorului, ca un fel de revelaţie, propriile sale impresii asupra lucrurilor, aşa cum le vede şi le simte el? Dar cum poate el să facă aceasta dacă corpul lui este încătuşat şi limitat în expresivitatea sa de puterea unor influenţe neartistice, necreatoare? Atâta timp cât corpul şi vocea sa sunt singurele instrumente fizice pe care se poate conta, nu trebuie oare să le apre de constrângerile care sunt ostile şi delatorii pentru profesiunea sa?
Gândirea rece, analitică, materialistă, tinde să înăbuşe tendinţa către inspiraţie. Pentru a contracara această intervenţie distrugătoare, actorul trebuie să-şi asume sistematic sarcina de a-şi hrăni corpul cu alte impulsuri decât acele care îl duc către un mod pur materialist de trăire şi gândire. Corpul actorului poate avea pentru el o valoare optimă numai când este susţinut de un torent neîntrerupt de impulsuri artistice; numai atunci corpul lui poate fi cel mai rafinat, sensibil şi receptiv faţă de subtilităţile care constituie viaţa interioară a unui artist creator, căci corpul actorului trebuie să fie modelat şi recreat din interior.
Un corp sensibil şi un psihic bogat nuanţat sunt reciproc complementare şi crează acea armonie atât de necesară pentru atingerea scopului profesional al actorului. Veţi obţine aceasta prin largirea continuă a cercurilor intereselor voastre. Încercaţi să trăiţi sau să vă apropiaţi psihologic unor persoane din alte epoci, citind piese istorice, nuvele istorice sau chiar cărţi de istorie. În timpul acesta încercaţi să pătrundeţi în gândirea lor fără a impune punctul vostru de vedere modern, concepţiile voastre morale, principiile sociale sau orice este de natură personală. Încercaţi să-i înţelegeţi prin modul lor de viaţă şi prin împrejurările vieţii lor. Respingeţi noţiunea dogmatică şi greşită că personalitatea umană nu se schimbă niciodată, rămânând aceeaşi în toate epocile.
O altă cerinţă este completa subordonare a corpului şi a psihicului de către actor.
Actorul care vrea să devină propriul lui stăpân şi al meşteşugului său va exclude elemental „accidental” din profesiunea sa şi va crea o bază solidă pentru talentul său. Numai o dominare completă a corpului şi a psihicului său îi va da încrederea în sine, libertatea şi armonia necesară pentru activitatea sa creatoare. Căci în viaţa cotidiană, modernă, noi nu facem uz suficient sau adecvat de corpul nostru şi, ca urmare, majoritatea muşchilor noştri devine flască, inflexibilă şi insensibilă. Muşchii trebuie reactivaţi şi întăriţi. Întreaga metodă sugerată în această carte ne conduce către satisfacerea acestei cerinţe.
Unii actori de comedie recurg la mijloace greoaie de expresie umoristică, ca de pildă: roşeaţa violentă a feţei, contorsionarea trupului şi forţarea corzilor vocale, şi totuşi, în sală, râsul întârzie să apară. Alţi actori comici folosesc aceleaşi mijloace greoaie, dar cu îndemânare si fineţe şi obţin un mare succes. Un exemplu şi mai strălucit este un clovn bun, care cade într-un mod greoi, dar cu atâta graţie şi îndemânare artistică, încât nu vă puteţi reţine râsul. Dar ultimele si cele mai bune exemple sunt maniera uşoară si îndemânatecă alături de grotescul greoi al lui Charlie Chaplin sau al unui clovn ca Grock.