Witold Gombrowicz GROTOWSKI

Witold Gombrowicz GROTOWSKI (1904-1969) este una din figurile majore ale secolului XX. Opera sa este o interogaţie adesea pesimistă asupra omului, prin scrisul agresiv şi ironic, îmbinând visul şi realitatea.
Teatrul polonez a adus în Europa un stil nou, o energie amestecată de pesimism, o dramaturgie barocă şi puternică. Lumea întreagă a descoperit teatrul adevărat prin „teatrul sărac” a lui Grotovski şi „clasa moartă” a lui Kantor.
Jerzy Grotowski, eminent regizor, teoretician al teatrului, pedagog, creator de metodă actoricească, unul din cei mai mari reformatori ai teatrului secolului al XX-lea, s-a născut pe 11 august 1933 la Rzeszów. În anul 1955 a absolvit Secţia de Actorie a Institutului de Teatru din Cracovia, după aceea a studiat regia la Institutul de Teatru de la Moscova, unde a cunoscut tehnicile actoriceşti şi artistice ale lui Stanisławski, Vahtangov şi Meyerhold. După întoarcerea în ţară a rămas asistent la Institutul din Cracovia şi a început acolo studiile de regie. În 1957 a debutat la Teatrul Vechi din Cracovia, regizând „Scaunele” de Eugen Iones-cu. În 1959 s-a mutat definitiv în oraşul Opole unde a preluat conducerea ar-tistică a Teatrului 13 Rânduri. Directorul literar al teatrului era Ludwik Flaszen. Colaborarea lui Grotowski cu Flaszen a fost fructificată în curând prin înfiinţarea teatrului de avan-gardă care a devenit, de asemenea, un puternic centru artistic de cercetare. După lichidarea teatrului la Opole, Grotowski împreună cu colectivul s-a mutat la Wrocław, unde a înfiinţat Teatrul Laboratorium.

Grotowski este unic ca “nimeni altul pe lumea asta, pentru că de la Stanislavski, un alt mare nume pe care l-am studiat, nimeni nu a mai studiat atît de profund şi de complet ca Grotowski jocul actorului, fenomenul şi semnificaţia sa, natura şi ştiinţa proceselor sale mentale, fizice şi emoţionale”.
Putem adăuga că, dincolo de actor şi arta sa, regizorul polonez a văzut omul, în umanismul său, în esenţa sa şi ca esenţă a universului, fascinaţie şi comunicare pe care şi le poate îndeplini prin prezenţa la scenă.
Teatrul înfiinţat de el Laboratorium, n-a fost un teatru classic, dar aparţine celor mai importante instituţii de artă ale secolului al XX-lea. Aici a creat spectacolele sale care au încântat, au trezit împotriviri şi discuţii, precum „Prinţul neînduplecat” sau „Apocalipsis cum figuris”. Jerzy Grotowski a fost nu numai crea-torul teatrului, dar şi filosoful lui. În anul 1968 a formulat manifestul „Spre teatrul celui sărac”, editat în Statele Unite.
Din perspectiva cercetărilor făcute la Teatrul Laborator, Living Theatre se poate traduce în “Noi modalităţi de afirmare a autonomiei artei spectacolului”.
Actorul-axis mundi - Susţinerea construcţiei spectacolului este una pe verticală, textul trece într-un plan secund (chiar dacă uneori i se mai recunoaşte o anume tiranie asupra formei) şi totul migrează pe axa regizorală, actoricească. Tema contează mai puţin, supratema o înlocuieşte; acţiunea dă firul care ghidează, dar mai importante sunt relaţiile dintre personaje şi conştiinţa pe care o au despre ele însele.
Corpul este o bază de date inepuizabilă. În nuditatea sa, îşi poate croi cel mai semnificativ veşmînt. Chipul, prin exerciţiul mişcărilor faciale, poate reda nenumărate măşti, expresii. Artificialul este înlăturat în favoarea naturalului, iar omul devine un despot-benefic asupra lui însuşi, asupra a tot ce-l înconjoară.
Considerând teatrul ca o “fată de la ţară” pe lîngă televiziune / film, se ajunge la concluzia că, dacă toate teatrele s-ar închide în aceeaşi zi, s-ar afla tîrziu, abia am sesiza absenţa lor, iar dacă mass-media nu ar funcţiona, cu siguranţă toţi am fi imediat afectaţi.
Grotowski ajunge la această afirmaţie, nu ca invidie, ci ca pură observaţie, nu ca blazare, ci ca o provocare pentru a face din domeniul pe care şi l-a ales, calea de inspiraţie cu propriile-i izvoare. Căile tehnicii moderne nu le găseşte a fi nocive, însă sunt inadecvate scenei şi mai ales actorului.
Plecând de la această premisă, teoreticianul pune în opoziţie “actorul” şi “curtezanul”. Dacă teatrul s-a născut sărac (practicile ritualice stau la baza acestei arte), atunci trebuie să continue în direcţia aceasta, păstrîndu-se mai aproape de sacralitate.