In arta, francmasonii ne fac sa "admiram" cu zel expresionismul abstract, cubismul, minimalismul. In literatura destinata maselor, francmasonii ne fac sa ne "delectam" cu satanismul, pornografia si "comicul" mutilarii si torturii; în cea destinata culturnicilor, învatam structuralismul si formulele matematice aplicate hodoronc-tronc acolo unde nu se potrivesc. Critica literara este "post-structuralista" si foloseste termeni ca "metataxis", "paralogic", "non-referential", "logocentrism". Parintele deconstructivismului, francezul Jacques Derrida, se mira singur de avântul pe care l-a luat teoria lui în Statele Unite. La început, Derrida si colegii lui (Jacques La 17317t1918r can, Michel Foucault, Roland Barthes, Paul de Man, cel care zice ca literatura nu e decât zgomot lipsit de semnificatie), au insistat ca nimic nu conteaza decât textul: adica, atunci când Milton scrie "orb în Gaza la moara cu sclavi", nu trebuie sa stii nici ce e Gaza, nici despre ce moara cu sclavi este vorba, nici cine a fost orb în Gaza la moara cu sclavi si cum de a ajuns acolo si nici de ce se plânge. Aceste lumini ale intelighentiei progresiste au ajuns la concluzia ca oricum cititorul nu poate ghici despre ce este vorba, caci nici un text nu are o semnificatie în sine si poate însemna, vorba lui Bacovia, orice si tot nimic. Derrida si distinsii lui urmasi umplu, cam inconsecvent, kilograme de hârtie cu textele lor si ocupa toate publicatiile de specialitate cu scrieri care, conform teoriilor lor, înseamna orice si tot nimic. Emulii americani ai lui Derrida scriu interpretari si critici care demonstreaza ca orice text înseamna orice: astfel, un profesor de la Universitatea din California a scris în 1978 ca atunci când Huckleberry Finn încearca sa vrajeasca un spirit dintr-o cutie veche de conserve, el de fapt se masturbeaza; catedra de Engleza a Universitatii din Michigan a organizat un colocviu despre travestism la Shakespeare, Brecht si Caryl Churchill; la Universitatea Brown, interpretarile acestea semiotice au proliferat în asa masura încât s-au despartit de catedra de Engleza si formeaza o catedra aparte, care se ocupa si de alte feluri de texte, exprimate prin muzica, voce, ori film. Membrii acestei catedre produc lucruri bizare, ca de exemplu filmul "Mama, mama, unde mi-e creierul?", un film scris în 1987, al carui autor si-a descris ulterior creatia ca "un gunoi vechi post-modernist plin de rock". Studentii cutreiera pravaliile si spalatoriile din Rhode Island cautând "semnele" care "înseamna" Rhode Island. Dizertatia unui doctorand din 1985 de la Universitatea Irvine, din California, este despre Productiile ideologice în industria restaurantelor si demonstreaza, pe baza a patru tipuri de lanturi de bodegi cu servire rapida si bufete express, ca "atunci când omul crede ca-si cumpara ceva de mâncare, în realitate ceea ce primeste este de fapt un text care poate fi descifrat". Se descifreaza acest text examinând usile, dosurile, ferestrele, lumina, menu-ul si alte elemente; apoi se vede cum "ideologia comerciala se integreaza în cultura post-modernista care se dezvolta". Pare de râs dar nu e. E de plâns. Caci aceasta este o teza pentru care candidatul a primit titlul de doctor si acest doctor, intelectual si profesor universitar modeleaza mintile tineretului.
Si Sykes vede pericolul acestor ridicole exercitii ale culturnicilor, caci ele nu se petrec alaturi de cultura adevarata, ci în locul ei. Houston Baker, profesor la Universitatea din Pennsylvania, zice ca nu exista diferenta calitativa între autori. Robert Scholes scrie în 1986 ca absolventii unei facultati literare n-au nevoie sa fi auzit vreodata în viata lor de Homer, Platon, Aristotel, Dante si Shakespeare.
Daca te duci la New York, în multe cartiere nu esti sigur ca vei ajunge viu de acasa la statia de metrou. Peretii caselor, gardurile, suprafetele accesibile în acele cartiere sunt desfigurate de murdarii si mâzgâlituri executate stropind vopsea din cutii sub presiune, numite graffiti. Pâna recent aceste murdarii si mâzgâlituri erau considerate acte de vandalism. In 1992, guvernul a declarat ca sunt opere de arta. La Miami, la Centrul Municipal pentru Artele Frumoase, s-a organizat o expozitie a unui mare pictor contemporan de graffiti care se caracteriza în doua moduri: întâi, arta lui se distingea prin murdarirea peretilor caselor cu graffiti executate apasând pe capacul unei cutii cu vopsea; si apoi, a murit de AIDS (SIDA), caci era consumator de heroina si s-a infectat drogându-se cu acul unui prieten bolnav. Profesorii de liceu au vizitat expozitia, învatându-si elevii sa-l emuleze pe acest artist, care, dupa cum ne-a explicat o profesoara de "aprecierea artei", a "redat vietii arta, aducând-o din nou din muzee printre noi, pe strada." Toate statuile si fântânile frumoase create în secolele trecute care ne-au împodobit orasele erau pe strada dar probabil nu erau "printre noi".
Fundatia Nationala pentru Arta a Statelor Unite - The National Endowment for the Arts (NEfA) este o agentie care foloseste banii cetatenilor colectati din impozitele pe salarii pentru ca sa "promoveze arta". In 1993, aceasta fundatie a intentionat sa cumpere cu $1,6 milioane (peste un milion si jumatate) de dolari urmatoarea opera de arta a artistei Judhy Chicago intitulata
In octombrie 1993, NEfA a finantat trei festivaluri cinematografice homosexuale la Pittsburg cu $17.500. Filmele care au participat la aceste festivaluri finantate de catre guvern prin NEfA au aratat procesul masturbatiei, acte sexuale orale executate de barbati homosexuali si un barbat care lingea interiorul unei latrine.
In 1994, Fundatia Nationala pentru Arte a dat $15.000 unui grup de huligance ce-si zic "guerilla girls", care umbla mascate si îmbracate în negru, cautând sa semene cu niste gorile si lipesc afise pornografice care arata penisuri umflate, exagerat de mari, peste afisele muzeelor si expozitiilor de pictura. Afisele lor sunt, chipurile, proteste la faptul ca sunt foarte multe tablouri de pictori barbati în muzee si mai putin tablouri de pictori femei. Bugetul NEfA era de 174 milioane de dolari în 1994. Berit Kjos arata ce fel de arta a promovat NEfA în 1992 si 1993: - Kitchen Theatre din New York a primit $13.000 pentru productia unei înregistrari a "artistei" Annie Sprinkle, a carei "arta" consta din faptul ca-si departeaza picioarele pe scena si invita publicul sa-i exploreze profunzimile vaginului în timp ce recita rugaciuni adresate "spiritelor prostituatelor de la templele din antichitate". " De obicei iau o gramada de bani pentru asta", a exclamat Annie Sprinkle pe scena, "dar asta seara guvernul plateste".
- S-au dat $25.000 pentru filmul
- Institutul Arts Complex a primit $20.000, pentru evenimente artistice care au inclus aparitia aceleiasi Annie Sprikle care a povestit "evolutia ei sexuala".
- Clubul de Teatru Experimental LaMaMa, care ofera arena de selectie pentru "lesbienele care ucid", a primit $170.105.
- Artistul Joel-Peter Witkin a primit $20.000, a patra bursa pe care a luat-o acest artist de la NEfA, ca sa produca urmatoarele opere de arta: o fotografie intitulata "întinderea testiculelor"; alta care arata o "femeie care castreaza un barbat"; un "crucifix cu erectie"; o fotografie a unui sarut care uneste buzele celor doua jumatati ale capului unui cadavru de barbat taiat longitudinal de-a lungul nasului. Aceasta ultima opera de arta a fost cumparata cu $27.000 la Sotheby în 1990.
- $14.375 a primit Tim Miller, care s-a urcat pe scena si s-a dezbracat, stimulându-si penisul, în cadrul unui spectacol artistic numit "Trupul meu ciudat".
- $19.750 s-au dat unei organizatii care ofera publicului vizionarea unor filme pornografice de la festivalul filmului homosexual si lesbian din San Francisco.
- $20.000 s-au dat unui "artist" care a promis ca va folosi banii pentru un film "comico-serios despre ciudateniile obsesiilor sexuale".
- $50.000 lui Allan Berube si Arthur Dong ca sa faca un film despre homosexualii din timpul celui de-al doilea razboi mondial.
- $17.000 lui Tony Kushner care a scris piesa "Angels in America: Millenium Approaches - Ingeri în America: Se apropie Mileniul", cu teme homosexuale.
- Inca o bursa lui Tim Miller (care mai primise una anterior).
- O bursa lui Holly Hughes, a carei realizare artistica se bazeaza pe faptul ca isi introduce diverse zarzavaturi în diverse orificii ale trupului.
- O noua bursa teatrului Kitchen din New York.
- O bursa pentru asociatia Brava! ca sa organizeze programe pentru lesbienele si homosexualii de vârsta scolara.
Paul Ingbretson, pictor (adevarat, nu modern) din Boston, Massachusetts, si-a pus aceleasi întrebari - si nu din invidie; caci Paul Ingbretson, desi n-are succes de critica si nu este pomenit în periodicele de arta, are succes de public si traieste confortabil din pictura ne-moderna. "Am început sa ma întreb", zice el, "daca modernismul nu se trage din marea traditie artistica a occidentului, atunci din cine se trage?... La început cercetarile mele n-au realizat nimic decât obisnuitele afirmatii sonore cum ca inovatori straluciti ca Braque si Picasso au dus arta înainte. Arta, se spune, e ca homo sapiens, pe cale de a deveni ceva mai înalt, ceva care depaseste materialul. Modernistii, se insista, cauta «centrul vital» si resping «exteriorul nesemnificativ». Mi s-a repetat la nesfârsit ca "modernismul este adevaratul erou, caci el poate sa evite lumea fizica superficiala pe care toti artistii au confundat-o cu realitatea pâna acum". Deci, modernismul nu are nimic de-a face cu ce se vede cu ochii, ci cu lumea spiritului. Ani de zile Ingbretson a citit si cercetat fara sa gaseasca descrierea acelei semnificatii spirituale a modernismului, decât în referiri si afirmatii vagi si disparate - pâna ce i-a deschis ochii aparitia volumului "The Spiritual in Art: Abstract Expressionism, 1890-1985 - Spiritualul în Arta: Expresionismul abstract, 1890-1985".
Esenta spiritualitatii artei moderne e legata, a descoperit Ingbretson, de magia neagra si de credintele oculte. Unii pictori cauta sa redea experiente câstigate în sedinte de spiritism. Altii cauta "vindecarea" cu ajutorul supranaturalului. Nimic nou în asta; William Blake în secolul XVIII desena lumea spiritelor - dar o desena de maniera realista. Eugéne Delacroix a sustinut ca si-a pictat cele mai bune tablouri când suferea de meningita. Artistii moderni i-au preluat teza. "Nasterea si dezvoltarea artei abstracte e legata inextricabil de curentele spiritualiste ale Europei din ultima parte a secolului XIX si prima parte a secolului XX", scrie Maurice Tuchmann în "The Spiritual in Art - Spiritualitatea in arta". Linda Dalrymple Henderson scrie în editorialul la numarul de iarna din 1985 al revistei College Art Journal: "Aparitia la sfârsitul secolului XIX a unor noi teorii despre realitate si despre sine a creat o bresa pentru patrunderea ideilor mistice si oculte care pot fi din ce în ce mai mult identificate ca fiind caracteristica principala a modernismului în sine".
Odata cu dusmania acerba pentru crestinism, acesti "spiritualisti culti" si artisti au îmbratisat imaginile tuturor religiilor pagâne, africane, pre-columbiene, primitive, amerindiene.
Apoi, artistii moderni s-au dedat automatismului. Paul Klee scrie: "Mâna mea este instrumentul unei puteri indeparate. Nu intelectul meu îi ordona, ci altceva, ceva mai înalt, o putere necunoscuta - de altundeva. Trebuie ca am prieteni buni acolo, unii luminati dar si unii întunecati". Arshile Gorky "a facut un mare stil din automatism", scrie Irving Sandler, care arata ca toti expresionistii abstracti din anii 1940-50, în afara de Motherwell, "au fost atrasi de mituri antice si arta primitiva si foloseau automatismul ca sa dezvaluie ceea ce ei credeau ca sunt "simboluri universale care locuiesc în minte" ("The Triumph of American Painting - Triumful picturii americane). In 1924, André Breton definise automatismul ca "dictare a gândului, fara vreun control al ratiunii si lipsit de orice preocupare estetica ori morala", în manifestul suprarealismului. Kandinsky a luat imagini din texte teozofice; Mondrian s-a straduit sa reprezinte concepte teozofice; Max Ernest s-a straduit sa prezinte traditia alchimiei. Cubismul este de asemenea o ilustrare a ocultului, a celei de-a patra dimensiuni a lui Guillaume Apollinaire. Jacques Lipchitz scrie ca cubistii "citisera Tabla de Smarald a lui Hermes Trismegistos. Cubistii se interesau si de proprietatile oculte ale imaginilor."
Exemplele si citatele continua: Ingbretson retine tendinta esentiala anticrestina - legata de o alta trasatura esentiala a modernismului: devotamentul pentru revolutia bolsevica.
Toti corifeii si discipolii artei moderne nu vorbesc decât despre reînnoire, eliberare, emancipare, avangarda. Kandinsky, scrie Henderson, vroia "sa pregateasca oamenii pentru lupta pentru marea utopie". "Nu toti socialistii sunt adepti ai teozofiei, dar toti adeptii teozofiei sunt socialisti", zice un conducator al teozofiei americane. Annie Besant a participat la fabianism. Samuel Putnam, criticul de arta al revistei The New Masses, scrie: "suprarealistii sunt comunisti declarati". Criticul literar comunist Herbert Read scrie: "Suprarealismul este aplicarea aceleiasi metode logice (materialismul dialectic) în domeniul artei". Kandinsky si Marc Chagall au fost luptatori comunisti. Pablo Picasso a fost membru cotizant al partidului comunist; si apologetul sau, Anthony Blunt, care a scris o carticica despre arta "anti-imperialista" a lui Picasso, a fost spion platit de KGB-ul sovietic.
Ingbretson se întreaba: oare de ce au cheltuit miliardarii de teapa Vanderbiltilor, Guggenheimilor, Rockefellerilor, a lui Sach si Goldman, atât de mult ca sa faca din indivizi ca Jackson Pollock sau Rothko sau Pablo Picasso mari artisti? Aveau ei oare o investitie initiala în pânzele acestor necunoscuti a caror valoare voiau sa o sporeasca pe piata? Dar daca e asa cum de nu s-a nimerit sa investeasca cumparând la pret derizoriu operele unui pictor necunoscut care picteaza acceptabil; doar ar fi realizat acelasi profit? De ce au fost alesi tocmai acesti "ilustri" incompetenti care practica magia neagra si propavaduiesc bolsevismul ca sa fie facuti mari artisti? Ce atractie fatala au ideologia comunista si religiile oculte pentru acesti miliardari?
Raspunsul îl da însusi John D. Rockefeller III, în carticica sa "The Second American Revolution - A doua revolutie americana". El nu e revolutionar, scrie Rockefeller, dar vrea sa faca astfel încât revolutia ce are loc sa fie "o adevarata revolutie", în spiritul descris de François Revel în cartea sa
Intelectualii si cunoscatorii de arta care cumpara aceste opere nu cumpara cu banii lor - ci cu banii prostilor care nu apreciaza arta moderna, prin cumparari oficiale pentru întreprinderi si institutii si prin alocatii de la guvern. Recent, "artistul" Piero Manzoni a vândut unui cunoscator de arta o cutie de conserve rotunda de metal de vreo jumatate de kilogram în care a pus... propriile excremente. Pe eticheta cutiei scrie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu