Dacă ar fi să privim secolul al XX-lea, de la teoriile fasciste până la revoluţia ştiinţei, de la luminile hollywoodiene şi până la ororile ideologiei comuniste, pare a fi modelat într-un relief al realităţii, neuniform, dar interdependent cu sine. Considerată cu o formulă deja uzată “secolul cinematografiei”, această perioadă este marcată vădit de imagine şi o dominaţie a vizualului. O epocă a “privirii”, adevărată sau oarbă, directă sau simulată, i se deschide omului.
Eugenio Barba reprezintă un exemplu cât se poate de elocvent pentru ceea ce Guy Scarpetta numeşte un artist dezrădăcinat. Născut în Italia, Barba emigrează în ’54, în Norvegia. Între 1961 şi 1964, îşi face ucenicia lângă Grotowski în Polonia, apoi se întoarce în Norvegia şi îi „convoacă” pe toţi candidaţii respinşi la Academia din Oslo şi înfiinţează propria companie, Odin Teatret.
Atras de teatrul oriental, Barba introduce noţiunea de „teatru eurasian”, invocând ideea lui Goethe despre imposibilitatea separării Occidentului de Orient şi crezul lui Artaud în „teatrul ca poezie în spaţiu”.
Pentru Barba, teatrul este o artă a oximoronului, a disonanţelor, bazat pe o tehnică extracotidiană şi pe un comportament preexpresiv.
Delacroix povesteşte:Atunci când mi-am zvârlit privirile peste băncile din "sala neagră" de la teatrul Odin, nu m-a surprins deloc senzaţia că mă uit la un tablou de Goya, o adunare de fantome reunite în jurul lui Eugenio Barba, un Barba care, dimpotrivă, îmi apărea ca dublul lui Dorian Gray. Această energie insolentă, această lumină orbitoare, această constantă provocare se vor nărui oare vreodată, dându-şi la iveală fisurile, cum se întâmplă în ultimele pagini ale romanului lui Wilde?
Fascinaţia pe care continuă să o exercite nu vine şi ea tot de aici? Nişte supravieţuitori se confruntă cu un prieten apropiat, fremătând de viaţa pe care ei nu o mai au! Iar noi, toţi cei reuniţi la Holstebro, nu formăm noi oare un cor, un cor adevărat care, în ansamblul lui, stă mărturie pentru neasemuita fidelitate faţă de un teatru şi faţă de bătăliile lui? Răspunsul îl dă Barba, la începutul cuvântării sale: "Stânca pe care m-am sprijinit au fost semenii mei!". Da, are dreptate, suntem aici şi vom fi aici până la capăt. În ciuda parezelor, a cheliilor şi a kilogramelor în plus. "Sala aceasta e plină de plăcere", constată, pe bună dreptate, veşnic tânărul nostru amfitrion. Şi înţeleg, în sfârşit, că ceea ce ne leagă e mai puternic decât naufragiul vârstei care, cum spune Delacroix, ne îndeamnă de fiecare dată să-i preţuim virtuţile proprii. Până la urmă, reunirea noastră îmbărbătează şi fortifică.
Barba comentează apoi, în prezenţa realizatorilor ei, o imensă frescă din nisip, - pentru care au fost folosite 650 de kilograme de nisip - frescă de doi metri pe trei ce se înalţă sub ochii noştri, concentrat vizual reprezentându-l pe Odin, zeul nordic călare cu o suliţă în mână şi, pe de altă parte, casa teatrului agăţată pe buza unei prăpăstii. "Odin este o stâncă, dar în acelaşi timp el ştie că totul poate deveni nisip".
Spaţiul teatral aparţine metafizicii. Spectacolul modern e, adesea, un eseu în imagini. Spaţiu al ideilor, spaţiu al cuvântului, spaţiu sonor, acţionând asupra spectatorului la toate nivelurile: spiritual, intelectual, afectiv, senzorial. „Scriu cu imagini” – e despre orice spectacol al meu. Orice montare e o structură, o construcţie lucrată conform principiilor arhitecturale, chiar dacă natura ei este labilă, friabilă. O arhitectură solidă este ameninţată, însă, de pericolul sclerozării. Întristează spectacolele de antologie, altădată vii, strălucitoare, astăzi stinse, carapace inerte ale vanităţii de a fixa în timp icoana sculptată în materia evanescentă a iluziei omeneşti. Pentru că nu există imuabil în profesia noastră. Spectacolul e un organism viu, funcţionează după legi proprii, ne scapă din mână imediat ce se ţine pe picioare. Nu e o structură din beton, ci mai curând o fata morgana cu chip de aburi şi ceaţă, o nălucire, un vis... muzical.
Regizorul, asemeni dirijorului, decriptează, în textul literar, partitura pe care o va dirija. Actul teatral nu se exprimă numai prin imagine, prin spaţiul vizual acoperit de actor şi decor, ci în egală măsură prin compoziţia unui spaţiu sonor, corolar atât al universului ideatic al piesei, cât şi imaginii teatrale ce comunică acest univers.
La fel, un spectacol e perfect atunci când, deschizând ochii şi astupând urechile, imaginea se fixează nu doar pe retină, ci şi în văzul minţii, tulburând şi impresionând. Doar atunci atingem perfecţiunea când, descompus, fiecare componentă a spectacolului funcţionează în sine, cu aceeaşi forţă de convingere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu