ARTA CONTEMPORANĂ

Să fie arta contemporană într-o criză de nesurmontat? Sau este în joc mai degrabă exhibarea unei „retorici eschatologice”?
Criza actuală a artei este una artificială, crede Jean-Paul Doguet, autorul unui proiect de reconsiderare a domeniului. Există totdeauna o asimetrie între „orizontul de aşteptare” al publicului şi ceea ce propun artiştii drept artă. „Criza” este mai curând una de esenţă. Poate fi numită „criză” a artei sau „sfârşit” al ei tocmai replierea artiştilor după reguli noi şi oferte artistice inedite. În criză pare a fi de fapt nu ideea de artă, ci ideea operei de artă ca atare. Este artă doar ceea ce percepem nemijlocit ca ipostaziat de un obiect concret? Pot fi considerate „artistice” evenimentele eterice, digitale, transparente, dar lipsite de suport material ferm? „Dematerializarea” conceptului classic al operei permite astăzi asumarea artei ca experienţă comunicativă. Artistul nu expune un obiect material sau un lucru neapărat tangibil; el comunică o idee, un concept, un mesaj. Arta încetează a mai fi numai artă, devenind în plus... comunicare.
Anul 1963 marchează primul „divorţ” oficial al unui artist atât faţă de artă, cât şi faţă de preocuparea estetică, separare certificată printr-un inedit act notarial: „Subsemnatul, Robert Morris, autor al construcţiei de metal intitulată Litanies şi descrisă în prima dovadă alăturată, retrag numitei construcţii, prin prezentul act, orice calitate estetică şi orice conţinut, şi declar începând din această zi numita construcţie golită de o astfel de calitate şi de un asemenea conţinut. Datat 15 noiembrie 1963, Robert Morris.”
Nici fenomenului comunicării nu este scutit de întâmpinări potrivnice. Să amintim doar criticile lui Guy Debord şi ale lui Jean Baudrillard. Exploatând vocabularul filosofic marxist, cel dintîi descrie lumea noastră ca fiind una confiscată de „spectacol” şi iluzii ventilate agresiv de media. Spectacolul este un raport social între persoane independente, dar mediatizat de imagini; este „coşmarul” societăţii moderne şi, totodată, „gardianul” acestui vis oribil.
„Alienarea spectatorului în profitul obiectului contemplat (care este rezultatul propriei activităţi inconştiente) se exprimă astfel: cu cât contemplă mai mult, cu atât trăieşte mai puţin; cu cât acceptă să se recunoască în imaginile dominate de nevoie, cu atât mai puţin îşi înţelege propria existenţă şi propria dorinţă. (...) Spectatorul nu se simte acasă nicăieri, căci spectacolul este peste tot”.
Jean Baudrillard, cunoscut pentru criticile administrate lumii postmoderne, descrisă ca obsedată de fantasmele succesului şi ale consumului fără frâu. Consecinţa? Relaţiile umane se atrofiază treptat, deoarece oamenii de astăzi rătăcesc inerţial în labirintul informaţiilor mijlocite de televiziune şi de ordinator.
„Astăzi nu mai există scenă sau oglindă, numai un ecran şi o reţea. Nu mai există transcendenţă sau profunzime, numai suprafaţa imanentă a derulării operaţiilor, suprafaţa netedă şi operaţională a comunicării”.
„Societatea de consum” a fost trăită sub semnul alienării, ca „societate a spectacolului”. Când dispar spectacolul, scena, teatrul, iluzia, când totul devine transparent şi vizibil, când totul devine informaţie şi comunicare începe obscenitatea generalizată, adică tocmai situaţia pe care o experimentăm. Nu mai trăim drama alienării, „trăim în extazul comunicării”.
„Funcţia (mass-media) este neutralizarea caracterului experienţial, unic, evenimenţial al lumii, pentru a pune în loc un univers multiplu de media omogene între ele, care se semnifică reciproc şi trimit unul la celălalt. La limită, fiecare devine conţinutul celuilalt şi reciproc – acesta este mesajul totalitar al societăţii de consum”.