Théâtre du Soleil - Tradiţiile orientale transpuse în modernismul societăţii occidentale

Théâtre du Soleil - Tradiţiile orientale transpuse în modernismul societăţii occidentale, iată ce influenţe spectaculoase poate avea arta orientului asupra lumii occidentale - un succes continuu, o modalitate de expresie inedită, o modalitate de a revela teatrul oriental, modelul sacru al actorului legat de sacru, purtătorul semnelor şi moştenitorul unei tradiţii.
Formele împrumutate de la spectacolele din Orient sunt multiple şi diferite: kathakali, bharatanatyam dans iniţiatic din India, opera chineză, nô sau kabuki din Japonia, teatrul din Bali, etc.
Dacă acceptăm provizoriu să sacrificăm specificul şi diferenţele, atunci este posibil să nu mai existe nici o diferenţă între actorul oriental şi cel occidental, deoarece deşi par a fi forme a două practici opuse, de fapt arta lor se îndreaptă în direcţii diferite.
Înscrierea într-o tradiţie, teatrele orientale sunt racordate la origini, la ritualuri şi menţinerea aceastei dimensiuni sacră: teatre care se adresează zeilor şi care necesită o coordonare excepţională a limbajului corpului, pentru a transmite mesajele perfect. Coordonarea limbajului corporal nu se face în mod subiectiv, ci printr-o cunoaştere aprofundată a semnificaţiilor mişcărilor şi întregii manifestări scenice.
Actorul este, în acest context, doar un intermediar foarte bun între oameni şi zei, iar arta sa îl face să consacre totul acestei vocaţii, iar aceasta implică şi o foarte mare responsabilitate, pentru că toate mesajele transmise trebuie să fie foarte exacte şi să poată accesa direct dimensiunea sacră. Despre actorul oriental se poate spune că este un actor tradiţional, în sensul în care el aduce plăcere spectatorilor graţie păstrării unei tradiţii şi a perfecţiunii unei arte.
Actorul oriental posedă cunoştinţe foarte profunde despre limbajul simbolurilor, al mişcărilor corporale, care se substituie limbajului vorbit, dar care oferă o plăcere şi mai mare spectatorului. Aceste simboluri, semne, pe care le cunoaşte atât de bine actorul oriental provin dintr-un trecut îndepărtat, dar s-au păstrat şi s-au transmis, de la o generaţie la alta. Se poate spune că actorul oriental este un păstrător al tradiţiei, deoarece a evitat orice deviere de la vechile reguli care ar fi putut să o degradeze. Arta orientală a fost păstrată intactă de-a lungul secolelor, de către actori, de aceea baza de la care pleacă orice actor din orient este corectă, deoarece se alimentează din inima tradiţiei.

Un simbol viu
În acest context, actorul oriental se găseşte în centrul creaţiei teatrale, iar întreaga scenă este polarizată în întregime de arta sa. El nu este doar un element printre altele, ci poate susţine chiar de unul singur un întreg spectacol complex. Simultan, forţa sa provine din faptul că el este un maestru cunoscător al mai multor arte pe care le alternează, în manifestarea scenică, în mod sincretic, pe întreaga desfăşurare a manifestării artistice, pe fondul unui spaţiu vid, nud, fără nici un decor: scena a fost consacrată gloriei actorului, costumelor sale sublim decorate, feşei sale machiate sau care poartă o mască. Această tensiune între spaţiul nud, gol, şi corpul actorului foarte încărcat, focalizează atenţia publicului asupra manifestării scenice a actorului.
Din această cauză actorul oriental se distinge faţă de actorul occidental, a priori asociat cu transmisis unui text. Actorul oriental interpretează un personaj pe care purtătorul simbolurilor străvechi care se folosesc în mod maxim în artă. Jocul său scenic cu mult dans şi puţine cuvinte, iar de aceea teatrul occidental, care se bazează pe dominarea textului, se erijează ca fiind privilegiat. Pentru el, ceea ce contează cel mai mult, este mai mult perfecţiunea scenică a simbolurilor scenice care s-au păstrat de la o generaţie la alta. Doar în acest context, adică în contextul ascezei de sine, actorul poate face să apară geniul propriu. El nu se exprimă decât dincolo de tehnică, controlând extremităţile corpului, prin reguli bine stabilite. Puterea sa de fascinaţie ţine de aptitudinea sa de a alterna artele scenice, asigurând tranziţia dintre cântec şi recitări în dans, iar aceasta se face în mod constant pe parcusul unor ore întregi. O asemenea atitudine antrenează în mod natural un deficit de identificare cu personajul care se găseşte fără încetare mereu în momentul prezent, demonstrând unui public care cunoaşte simbolurile care se înlănţuie în regiştri savanţi.
Actorul oriental este fizic şi plastic, pentru a parafraza o formulă a celebrului regizor Antonon Artaud. Dar, în acelaşi timp, el apare ca un simbol viu : succesiunea de simboluri şi combinaţiile propuse formează o scriere abstractă a unor aspecte foarte concrete – simbolurile nu sunt alese niciodată arbitrar – iar caligrafia corpurilor fluide oferă spectatorului satisfacţia unui sens care este descifrat prin sensurile care animă şi splendorile care se revelează. Aici totul trăieşte în artă, iar prin corpuri se va manifesta o graţie de o amploare extraordinară, pe măsura limbajelor corporale mobilizate pentru s a se racorda la energiile simbolurilor evocate. Pe scena orientală, nimic nu este organic, totul este supus unei cunoaşteri obiective, iar manifestările scenice implică un control şi o măiestrie în cunoaşterea acelei arte.