"Urmeaza-ti Chemarea si Universul iti va deschide usi acolo unde erau doar ziduri."
Cirque de Soleil – un nume cunoscut, o manifestare scenică originală şi … un succes răsunător.
Creatorii ei au luat ceea ce era mai bun din aria circului traditional (clovnii) si din teatru (regia), aducand spectacolul in zona de interes a adultilor, nu a copiilor. Ceea ce a facut remarcabil succesul Cirque du Soleil, unul dintre cele mai bine vandute produse de export canadiene, este ca nu a fost realizat intr-un domeniu atractiv, ci mai degraba intr-unul aflat in declin, caruia analiza strategica traditionala nu-i dadea sanse de dezvoltare, dar iată că în mod magic a reuşit.
Când te gandesti la circ, mintea iti este fulgerata imediat de imagini cu clovni, animale, magicieni sau acrobati. In timp insa, spectacolele de circ au evoluat de la jonglerii si dresaje de animale pana la adevarate spectacole teatrale. Iar prima trupa care a practicat acest tip de show total, miezul lumii circului din ziua de azi, s-a format din niste fosti vagabonzi canadieni.
La inceputul anilor ''80, in Quebec, Canada, zona fara traditie in circ, Guy Laliberte, un fost hippiot, a înfiinţat o trupa din cei mai talentati artisti ai strazilor pe care i-a gasit in district: jongleri pe picioroange, acrobati si inghititori de sabii. Toti erau manati de aceeasi pasiune si hotarare: aceea de a (re)inventa circul canadian si de a face bani. In 1984, in oraselul Baie-Saint-Paul, fostii cersetori si vagabonzi aveau sa sustina primul lor spectacol de anvergura, numit "Cirque du Soleil". Succesul show-ului a fost fulminant - trupa, pana atunci fara nume, s-a inchegat si a luat numele spectacolului, iar contractele au inceput sa curga.
Au urmat turnee peste turnee, pe tot teritoriul Canadei - timp in care trupa si-a definit si perfectionat stilul si a revolutionat din temelii lumea circului. Cum? Printr-o metoda foarte simpla: in primul rand, cele mai multe spectacole ale Cirque du Soleil sunt, asemenea celor stravechi, oferite de saltimbanci, direct in plina strada! Asta inseamna atragerea unui numar urias de spectatori, dar si lipsa metodelor de protectie - ceea ce duce la cresterea spectaculozitatii. In al doilea rand, nonconformistii circari canadieni au mixat intr-un mod fantastic elemente din teatru cu motive din circ, orchestra, spectacolul pirotehnic si cel de lumini. Practic, show-urile Cirque du Soleil sunt piese de teatru si/sau de opera, jucate intr-un mod neconventional si irezistibil de comic, iar acest mod neconvenţional se regăseşte îmn tradiţia orientală.
Alta diferenta dintre canadieni si celelalte trupe de circ este ca ei nu utilizeaza animale in reprezentatii, considerand o barbarie dresajul si folosirea necuvantatoarelor in show-uri. In schimb, cu umor fin si negru, clovnii si papusarii Cirque du Soleil parodiaza in spectacolele lor toate numerele cu animale ale circurilor traditionale. De asemenea, canadienii acorda o atentie sporita scenografiei si costumatiei: miscarile artistilor sunt deosebit de gratioase, acrobatiile lor au capatat de multe ori renumele de cele mai periculoase din lume, iar mastile si costumele, toate inspirate din povesti celebre.
Cum de este posibil? Deşi arta contemporană este în declin Cirque de Soleil în plină ascensiune, ba mai mult este una dintre cele mai căutate şi renumite trupe din lume. De ce? Răspunsul este foarte simplu – întreaga concepţie a spectacolelor se bazează pe elemente de ARTĂ OBIECTIVĂ din tradiţia orientală. Această cunoaştere îi conduce direct în sufletul spectatorului … drept urmare putem concluziona că ARTA OBIECTIVĂ asigură un succes garantat spectacolului, deoarece acesta are un alt impact asupra spectatorului.
duminică, 20 iunie 2010
Théâtre du Soleil - Tradiţiile orientale transpuse în modernismul societăţii occidentale
Théâtre du Soleil - Tradiţiile orientale transpuse în modernismul societăţii occidentale, iată ce influenţe spectaculoase poate avea arta orientului asupra lumii occidentale - un succes continuu, o modalitate de expresie inedită, o modalitate de a revela teatrul oriental, modelul sacru al actorului legat de sacru, purtătorul semnelor şi moştenitorul unei tradiţii.
Formele împrumutate de la spectacolele din Orient sunt multiple şi diferite: kathakali, bharatanatyam dans iniţiatic din India, opera chineză, nô sau kabuki din Japonia, teatrul din Bali, etc.
Dacă acceptăm provizoriu să sacrificăm specificul şi diferenţele, atunci este posibil să nu mai existe nici o diferenţă între actorul oriental şi cel occidental, deoarece deşi par a fi forme a două practici opuse, de fapt arta lor se îndreaptă în direcţii diferite.
Înscrierea într-o tradiţie, teatrele orientale sunt racordate la origini, la ritualuri şi menţinerea aceastei dimensiuni sacră: teatre care se adresează zeilor şi care necesită o coordonare excepţională a limbajului corpului, pentru a transmite mesajele perfect. Coordonarea limbajului corporal nu se face în mod subiectiv, ci printr-o cunoaştere aprofundată a semnificaţiilor mişcărilor şi întregii manifestări scenice.
Actorul este, în acest context, doar un intermediar foarte bun între oameni şi zei, iar arta sa îl face să consacre totul acestei vocaţii, iar aceasta implică şi o foarte mare responsabilitate, pentru că toate mesajele transmise trebuie să fie foarte exacte şi să poată accesa direct dimensiunea sacră. Despre actorul oriental se poate spune că este un actor tradiţional, în sensul în care el aduce plăcere spectatorilor graţie păstrării unei tradiţii şi a perfecţiunii unei arte.
Actorul oriental posedă cunoştinţe foarte profunde despre limbajul simbolurilor, al mişcărilor corporale, care se substituie limbajului vorbit, dar care oferă o plăcere şi mai mare spectatorului. Aceste simboluri, semne, pe care le cunoaşte atât de bine actorul oriental provin dintr-un trecut îndepărtat, dar s-au păstrat şi s-au transmis, de la o generaţie la alta. Se poate spune că actorul oriental este un păstrător al tradiţiei, deoarece a evitat orice deviere de la vechile reguli care ar fi putut să o degradeze. Arta orientală a fost păstrată intactă de-a lungul secolelor, de către actori, de aceea baza de la care pleacă orice actor din orient este corectă, deoarece se alimentează din inima tradiţiei.
Un simbol viu
În acest context, actorul oriental se găseşte în centrul creaţiei teatrale, iar întreaga scenă este polarizată în întregime de arta sa. El nu este doar un element printre altele, ci poate susţine chiar de unul singur un întreg spectacol complex. Simultan, forţa sa provine din faptul că el este un maestru cunoscător al mai multor arte pe care le alternează, în manifestarea scenică, în mod sincretic, pe întreaga desfăşurare a manifestării artistice, pe fondul unui spaţiu vid, nud, fără nici un decor: scena a fost consacrată gloriei actorului, costumelor sale sublim decorate, feşei sale machiate sau care poartă o mască. Această tensiune între spaţiul nud, gol, şi corpul actorului foarte încărcat, focalizează atenţia publicului asupra manifestării scenice a actorului.
Din această cauză actorul oriental se distinge faţă de actorul occidental, a priori asociat cu transmisis unui text. Actorul oriental interpretează un personaj pe care purtătorul simbolurilor străvechi care se folosesc în mod maxim în artă. Jocul său scenic cu mult dans şi puţine cuvinte, iar de aceea teatrul occidental, care se bazează pe dominarea textului, se erijează ca fiind privilegiat. Pentru el, ceea ce contează cel mai mult, este mai mult perfecţiunea scenică a simbolurilor scenice care s-au păstrat de la o generaţie la alta. Doar în acest context, adică în contextul ascezei de sine, actorul poate face să apară geniul propriu. El nu se exprimă decât dincolo de tehnică, controlând extremităţile corpului, prin reguli bine stabilite. Puterea sa de fascinaţie ţine de aptitudinea sa de a alterna artele scenice, asigurând tranziţia dintre cântec şi recitări în dans, iar aceasta se face în mod constant pe parcusul unor ore întregi. O asemenea atitudine antrenează în mod natural un deficit de identificare cu personajul care se găseşte fără încetare mereu în momentul prezent, demonstrând unui public care cunoaşte simbolurile care se înlănţuie în regiştri savanţi.
Actorul oriental este fizic şi plastic, pentru a parafraza o formulă a celebrului regizor Antonon Artaud. Dar, în acelaşi timp, el apare ca un simbol viu : succesiunea de simboluri şi combinaţiile propuse formează o scriere abstractă a unor aspecte foarte concrete – simbolurile nu sunt alese niciodată arbitrar – iar caligrafia corpurilor fluide oferă spectatorului satisfacţia unui sens care este descifrat prin sensurile care animă şi splendorile care se revelează. Aici totul trăieşte în artă, iar prin corpuri se va manifesta o graţie de o amploare extraordinară, pe măsura limbajelor corporale mobilizate pentru s a se racorda la energiile simbolurilor evocate. Pe scena orientală, nimic nu este organic, totul este supus unei cunoaşteri obiective, iar manifestările scenice implică un control şi o măiestrie în cunoaşterea acelei arte.
Formele împrumutate de la spectacolele din Orient sunt multiple şi diferite: kathakali, bharatanatyam dans iniţiatic din India, opera chineză, nô sau kabuki din Japonia, teatrul din Bali, etc.
Dacă acceptăm provizoriu să sacrificăm specificul şi diferenţele, atunci este posibil să nu mai existe nici o diferenţă între actorul oriental şi cel occidental, deoarece deşi par a fi forme a două practici opuse, de fapt arta lor se îndreaptă în direcţii diferite.
Înscrierea într-o tradiţie, teatrele orientale sunt racordate la origini, la ritualuri şi menţinerea aceastei dimensiuni sacră: teatre care se adresează zeilor şi care necesită o coordonare excepţională a limbajului corpului, pentru a transmite mesajele perfect. Coordonarea limbajului corporal nu se face în mod subiectiv, ci printr-o cunoaştere aprofundată a semnificaţiilor mişcărilor şi întregii manifestări scenice.
Actorul este, în acest context, doar un intermediar foarte bun între oameni şi zei, iar arta sa îl face să consacre totul acestei vocaţii, iar aceasta implică şi o foarte mare responsabilitate, pentru că toate mesajele transmise trebuie să fie foarte exacte şi să poată accesa direct dimensiunea sacră. Despre actorul oriental se poate spune că este un actor tradiţional, în sensul în care el aduce plăcere spectatorilor graţie păstrării unei tradiţii şi a perfecţiunii unei arte.
Actorul oriental posedă cunoştinţe foarte profunde despre limbajul simbolurilor, al mişcărilor corporale, care se substituie limbajului vorbit, dar care oferă o plăcere şi mai mare spectatorului. Aceste simboluri, semne, pe care le cunoaşte atât de bine actorul oriental provin dintr-un trecut îndepărtat, dar s-au păstrat şi s-au transmis, de la o generaţie la alta. Se poate spune că actorul oriental este un păstrător al tradiţiei, deoarece a evitat orice deviere de la vechile reguli care ar fi putut să o degradeze. Arta orientală a fost păstrată intactă de-a lungul secolelor, de către actori, de aceea baza de la care pleacă orice actor din orient este corectă, deoarece se alimentează din inima tradiţiei.
Un simbol viu
În acest context, actorul oriental se găseşte în centrul creaţiei teatrale, iar întreaga scenă este polarizată în întregime de arta sa. El nu este doar un element printre altele, ci poate susţine chiar de unul singur un întreg spectacol complex. Simultan, forţa sa provine din faptul că el este un maestru cunoscător al mai multor arte pe care le alternează, în manifestarea scenică, în mod sincretic, pe întreaga desfăşurare a manifestării artistice, pe fondul unui spaţiu vid, nud, fără nici un decor: scena a fost consacrată gloriei actorului, costumelor sale sublim decorate, feşei sale machiate sau care poartă o mască. Această tensiune între spaţiul nud, gol, şi corpul actorului foarte încărcat, focalizează atenţia publicului asupra manifestării scenice a actorului.
Din această cauză actorul oriental se distinge faţă de actorul occidental, a priori asociat cu transmisis unui text. Actorul oriental interpretează un personaj pe care purtătorul simbolurilor străvechi care se folosesc în mod maxim în artă. Jocul său scenic cu mult dans şi puţine cuvinte, iar de aceea teatrul occidental, care se bazează pe dominarea textului, se erijează ca fiind privilegiat. Pentru el, ceea ce contează cel mai mult, este mai mult perfecţiunea scenică a simbolurilor scenice care s-au păstrat de la o generaţie la alta. Doar în acest context, adică în contextul ascezei de sine, actorul poate face să apară geniul propriu. El nu se exprimă decât dincolo de tehnică, controlând extremităţile corpului, prin reguli bine stabilite. Puterea sa de fascinaţie ţine de aptitudinea sa de a alterna artele scenice, asigurând tranziţia dintre cântec şi recitări în dans, iar aceasta se face în mod constant pe parcusul unor ore întregi. O asemenea atitudine antrenează în mod natural un deficit de identificare cu personajul care se găseşte fără încetare mereu în momentul prezent, demonstrând unui public care cunoaşte simbolurile care se înlănţuie în regiştri savanţi.
Actorul oriental este fizic şi plastic, pentru a parafraza o formulă a celebrului regizor Antonon Artaud. Dar, în acelaşi timp, el apare ca un simbol viu : succesiunea de simboluri şi combinaţiile propuse formează o scriere abstractă a unor aspecte foarte concrete – simbolurile nu sunt alese niciodată arbitrar – iar caligrafia corpurilor fluide oferă spectatorului satisfacţia unui sens care este descifrat prin sensurile care animă şi splendorile care se revelează. Aici totul trăieşte în artă, iar prin corpuri se va manifesta o graţie de o amploare extraordinară, pe măsura limbajelor corporale mobilizate pentru s a se racorda la energiile simbolurilor evocate. Pe scena orientală, nimic nu este organic, totul este supus unei cunoaşteri obiective, iar manifestările scenice implică un control şi o măiestrie în cunoaşterea acelei arte.
Constantin Brâncuşi - arta sacra- simboluri arhetipale
"Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor."
„Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini - Constantin Brâncuşi ”
-Frumosul este echibrul absolut.
-Arta nu face decat sa inceapa continuu.
-Arta – poate cea mai desavarsita a fost conceputa in timpul copilariei umanitatii. Caci Omul primitiv uita de grijile cele domestice si lucra cu multa voiosie. Copiii poseda aceasta bucurie primordiala. Eu as vrea sa re-destept sentimentul acesta in sculpturile mele.
- Cand nu mai suntem copii, suntem deja morti.
- Voim intotdeauna sa intelegem ceva. Insa nu este nimic de inteles. Tot ceea ce puteti contempla aici, in Atelier, are un singur merit: ca este trait...
Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cat si importanta acordata luminii si spatiului sunt trasaturile caracteristice ale creatiei lui Brancusi. Opera sa a influentat profund conceptul modern de forma in sculptura, pictura si desen. Ei bine prietene,ai transformat anticul in modern! – Douanier Roussseau, atunci cand a vazut Rugaciunea, Sarutul si Cumintenia pamantului. – 1907
În cazul ovoidului, trebuie sa retinem faptul ca Brancusi avea sa realizeze forma pura, libera de orice gravitate terestra, o forma tot atat de libera in propria ei viata ca aceea a geometriei analitice. Si dovada ca a reusit in aceasta exprienta este ca din orice parte l-am privi, ovoidul pare viu si gata sa se ridice in spatiu. – Ezra Pound – Brancusi – 1921
Rodin si Brancusi au fost artistii care au exercitat cea mai mare influenta asupra evolutiei sculpturii moderne in secolul al XX-lea. Rodin a eliberat sculptura de dogmele academismului si a creat o arta libera, plina de vitalitate, sincera, exaltata, intemeiata pe dimensiunea umana si pe adevarul vietii. Brancusi a dat veacului nostru constiinta formei pure, a asigurat trecerea de la reprezentarea figurativa a realitatii, la exprimarea esentei lucrurilor si a reinnoit in mod revolutionar limbajul plastic, imbogatindu-l cu o dimensiune spirituala. – Ezra Pound – Brancusi – 1921
* Arhitectura este sculptură locuită.
* A vedea departe este ceva, a merge acolo este cu totul altceva.
* Există un scop în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te lepezi de tine însuţi.
* Frumosul este echitatea absolută.
* Gloriei nu-i pasă de noi când alergăm după ea. Când însă îi întoarcem spatele, ea va alerga după noi.
* În clipa în care am încetat a mai fi copii, vom fi morţi deja.
* La ce bun să lucrezi după model? N-ajungi decât să sculptezi cadavre.
* Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.
* Niciodată nu vom fi îndeajuns de recunoscători faţă de tot ce ne-a dat pământul.
* Să creezi ca un zeu, să porunceşti ca un rege, să munceşti ca un rob!
* Să fii abil e ceva, dar să fii cinstit, asta merită osteneală.
* Simplitatea nu este un ţel în artă, dar ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor.
* Teoriile nu-s decât mostre fără de valoare. Numai fapta contează.
* Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe.
* Natura zamisleste o vegetatie vanjoasa care creste drept in sus, de la pamant spre ceruri. Iata, „Coloana mea fara sfarsit” traieste intr-o gradina frumoasa din Romania… De jos si pana sus, ea are aceeasi forma si nu ii trebuie nici un piedestal si nici soclu ca sa se sprijine; iar vantul nu o va dezradacina niciodata, caci ea va rezista pe propriile-i puteri…
* „Coloana infinitului” va fi una din minunile lumii…
* Du-te!… Imbratiseaza „Columna infinitului” cu palmele mainilor deschise. Apoi, inaltandu-ti ochii, priveste-o – si vei cunoaste, astfel, intru adevar, sinele Cerului…
* Elementele Coloanelor mele infinite nu sunt altceva decat insasi respiratia omului, propriul lor ritm…
* Hai sa-i zicem scara la cer!
* „Coloana infinitului” se aseamana si cu o planta exotica – la care vor sa viseze (vesnic) adolescentii. Sau cu insusi pendulul timpului, rasturnat.
* „Coloana infinitului” este negarea Labirintului.
* O sculptura nu se sfarseste niciodata in postamentul sau, ci se continua in cer, in piedestal si in pamant.
* L-am fotografiat din toate unghiurile, mai ales intr-o zi frumoasa cu cerul strabatut de nori calatori, ca o turma de miei. Mi s-a parut cea mai reusita fotografie: nu i se vedea nici capatul, nici inceputul. Era un trunchi ce parca plutea in cer…
* Stalpul de sprijin este semnul marii treceri a fiecarui om, asa cum samanta cade din spic pentru a incolti in pamant.
* Acesta este mesajul Stalpului meu, strajuit de Masa si de Poarta… Sa arzi ca o flacara, sa te prefaci in fulger care leaga cerul si pamantul.
* Un prieten mi-a marturisit ca si-a dat seama de frumusetea gradinii datorita stalpului de lemn cioplit cu barda. Tocmai asta-i rostul acestui stalp, i-am spus eu. Prin el, sa descoperi Frumusetea lumii.
* Rege sau cersetor – este tot una, in fata Eternitatii!
* Din plenitudinea tinutului meu insorit eu mi-am faurit o rezerva de bucurie pentru toata viata si numai asa am putut rezista.
* Capacitatea de indragostire si de daruire permanenta nu o au decat spiritele cu totul superioare, dublate de naturi puternice, glandulare, vitale. Prin dragostea angelica si carnala te vindeci de multe toxine si de majoritatea bolilor sufletului. Soarele este marele tamaduitor, insa soarele iubirii il intrece.
* Iubirea cheama iubire si ea. Nu este atat de important ca sa fii iubit, cat sa iubesti tu – cu putere si cu toata fiinta.
* Sentimentul de plenitudine, de bucurie, intregeste omul. El este rezultatul starii de gratie pe care ne-o da bucuria.
* Naturaletea in iubire este tendinta fascinanta de a ajunge la Absolut, prin amalgamarea eurilor tinere, fruste si dornice de puritate.
* Viata se aseamana cu o spirala. Nu stim in care directie este tinta ei. Insa trebuie sa mergem in directia pe care noi o socotim cea justa.
* Nu vom fi, niciodata, indeajuns de recunoscatori fata de pamantul care ne-a dat totul.
* Sa creezi ca un Demiurg, sa poruncesti ca un Rege, sa muncesti ca un Sclav!…
* Eu am voit sa inalt totul dincolo de pamant.
* In timpul copilariei – am dormit in pat. In timpul adolescentei – am asteptat la usa. In timpul maturitatii – am zburat inspre ceruri! Am facut si eu pasi pe nisipul Eternitatii! …
* Calatoria are loc, in realitate, in noi.
* Viata mea a fost o succesiune de miracole.
* Am fost si eu trimis de mic copil, la pricopseala prin lume. Nu mi-am pierdut legatura si nici nu mi-am scos radacinile – pentru a umbla ca un nauc, pe tot globul. A profitat, pe urma, si Arta mea; si m-am salvat ca OM!…
* Trupul omenesc este frumos in masura in care oglindeste sufletul.
* Trupul omenesc are aceeasi structura ca si Universul.
* Cine nu iese din sine, n-atinge Absolutul si nu descifreaza nici viata.
* Daca mă voi putea perfectiona ca ascet, sunt convins ca voi putea obtine o maiestrie asupra formelor naturale, pe care stiinta occidentala nu a reusit inca sa o descopere.
* Un Intelept face din veninul sau interior, remediu pentru sine; sau precept de tamaduire pentru semeni (…) Insa cine nu se lupta impotriva Raului s-a si predat deja potrivnicului.
* Elibereaza-te de pasiuni, elibereaza-te de pofte, elibereaza-te de greseli, – acestea sunt trei precepte, zale si scut, pentru orice Spirit. Purtand aceasta armura, esti puternic impotriva raului, – devii invulnerabil.
* Trebuie sa urmaresti necontenit sa urci foarte sus, daca vrei sa poti sa vezi foarte departe… Si merita sa faci totul, in speranta ca vei putea odata sa intri in imparatia sferelor celor inalte.
* Dumnezeirea este pretutindeni, si simti asta cand uiti cu desavarsire de tine insuti, cand te simti umil si cand te daruiesti.
* Eu ma aflu, acum foarte aproape de bunul Dumnezeu: si nu imi mai trebuie decat sa intind o mana inspre El, ca sa il pipai! Il voi astepta pe bunul Dumnezeu in Atelierul meu.
- Nu mai sunt demult al acestei lumi:sunt departe de mine insumi,desprins de propriul meu trup-ma aflu printre lucrurile esentiale.
“Eu am facut piatra sa cante pentru Omenire”(Brancusi)
„Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini - Constantin Brâncuşi ”
-Frumosul este echibrul absolut.
-Arta nu face decat sa inceapa continuu.
-Arta – poate cea mai desavarsita a fost conceputa in timpul copilariei umanitatii. Caci Omul primitiv uita de grijile cele domestice si lucra cu multa voiosie. Copiii poseda aceasta bucurie primordiala. Eu as vrea sa re-destept sentimentul acesta in sculpturile mele.
- Cand nu mai suntem copii, suntem deja morti.
- Voim intotdeauna sa intelegem ceva. Insa nu este nimic de inteles. Tot ceea ce puteti contempla aici, in Atelier, are un singur merit: ca este trait...
Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cat si importanta acordata luminii si spatiului sunt trasaturile caracteristice ale creatiei lui Brancusi. Opera sa a influentat profund conceptul modern de forma in sculptura, pictura si desen. Ei bine prietene,ai transformat anticul in modern! – Douanier Roussseau, atunci cand a vazut Rugaciunea, Sarutul si Cumintenia pamantului. – 1907
În cazul ovoidului, trebuie sa retinem faptul ca Brancusi avea sa realizeze forma pura, libera de orice gravitate terestra, o forma tot atat de libera in propria ei viata ca aceea a geometriei analitice. Si dovada ca a reusit in aceasta exprienta este ca din orice parte l-am privi, ovoidul pare viu si gata sa se ridice in spatiu. – Ezra Pound – Brancusi – 1921
Rodin si Brancusi au fost artistii care au exercitat cea mai mare influenta asupra evolutiei sculpturii moderne in secolul al XX-lea. Rodin a eliberat sculptura de dogmele academismului si a creat o arta libera, plina de vitalitate, sincera, exaltata, intemeiata pe dimensiunea umana si pe adevarul vietii. Brancusi a dat veacului nostru constiinta formei pure, a asigurat trecerea de la reprezentarea figurativa a realitatii, la exprimarea esentei lucrurilor si a reinnoit in mod revolutionar limbajul plastic, imbogatindu-l cu o dimensiune spirituala. – Ezra Pound – Brancusi – 1921
* Arhitectura este sculptură locuită.
* A vedea departe este ceva, a merge acolo este cu totul altceva.
* Există un scop în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te lepezi de tine însuţi.
* Frumosul este echitatea absolută.
* Gloriei nu-i pasă de noi când alergăm după ea. Când însă îi întoarcem spatele, ea va alerga după noi.
* În clipa în care am încetat a mai fi copii, vom fi morţi deja.
* La ce bun să lucrezi după model? N-ajungi decât să sculptezi cadavre.
* Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.
* Niciodată nu vom fi îndeajuns de recunoscători faţă de tot ce ne-a dat pământul.
* Să creezi ca un zeu, să porunceşti ca un rege, să munceşti ca un rob!
* Să fii abil e ceva, dar să fii cinstit, asta merită osteneală.
* Simplitatea nu este un ţel în artă, dar ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor.
* Teoriile nu-s decât mostre fără de valoare. Numai fapta contează.
* Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe.
* Natura zamisleste o vegetatie vanjoasa care creste drept in sus, de la pamant spre ceruri. Iata, „Coloana mea fara sfarsit” traieste intr-o gradina frumoasa din Romania… De jos si pana sus, ea are aceeasi forma si nu ii trebuie nici un piedestal si nici soclu ca sa se sprijine; iar vantul nu o va dezradacina niciodata, caci ea va rezista pe propriile-i puteri…
* „Coloana infinitului” va fi una din minunile lumii…
* Du-te!… Imbratiseaza „Columna infinitului” cu palmele mainilor deschise. Apoi, inaltandu-ti ochii, priveste-o – si vei cunoaste, astfel, intru adevar, sinele Cerului…
* Elementele Coloanelor mele infinite nu sunt altceva decat insasi respiratia omului, propriul lor ritm…
* Hai sa-i zicem scara la cer!
* „Coloana infinitului” se aseamana si cu o planta exotica – la care vor sa viseze (vesnic) adolescentii. Sau cu insusi pendulul timpului, rasturnat.
* „Coloana infinitului” este negarea Labirintului.
* O sculptura nu se sfarseste niciodata in postamentul sau, ci se continua in cer, in piedestal si in pamant.
* L-am fotografiat din toate unghiurile, mai ales intr-o zi frumoasa cu cerul strabatut de nori calatori, ca o turma de miei. Mi s-a parut cea mai reusita fotografie: nu i se vedea nici capatul, nici inceputul. Era un trunchi ce parca plutea in cer…
* Stalpul de sprijin este semnul marii treceri a fiecarui om, asa cum samanta cade din spic pentru a incolti in pamant.
* Acesta este mesajul Stalpului meu, strajuit de Masa si de Poarta… Sa arzi ca o flacara, sa te prefaci in fulger care leaga cerul si pamantul.
* Un prieten mi-a marturisit ca si-a dat seama de frumusetea gradinii datorita stalpului de lemn cioplit cu barda. Tocmai asta-i rostul acestui stalp, i-am spus eu. Prin el, sa descoperi Frumusetea lumii.
* Rege sau cersetor – este tot una, in fata Eternitatii!
* Din plenitudinea tinutului meu insorit eu mi-am faurit o rezerva de bucurie pentru toata viata si numai asa am putut rezista.
* Capacitatea de indragostire si de daruire permanenta nu o au decat spiritele cu totul superioare, dublate de naturi puternice, glandulare, vitale. Prin dragostea angelica si carnala te vindeci de multe toxine si de majoritatea bolilor sufletului. Soarele este marele tamaduitor, insa soarele iubirii il intrece.
* Iubirea cheama iubire si ea. Nu este atat de important ca sa fii iubit, cat sa iubesti tu – cu putere si cu toata fiinta.
* Sentimentul de plenitudine, de bucurie, intregeste omul. El este rezultatul starii de gratie pe care ne-o da bucuria.
* Naturaletea in iubire este tendinta fascinanta de a ajunge la Absolut, prin amalgamarea eurilor tinere, fruste si dornice de puritate.
* Viata se aseamana cu o spirala. Nu stim in care directie este tinta ei. Insa trebuie sa mergem in directia pe care noi o socotim cea justa.
* Nu vom fi, niciodata, indeajuns de recunoscatori fata de pamantul care ne-a dat totul.
* Sa creezi ca un Demiurg, sa poruncesti ca un Rege, sa muncesti ca un Sclav!…
* Eu am voit sa inalt totul dincolo de pamant.
* In timpul copilariei – am dormit in pat. In timpul adolescentei – am asteptat la usa. In timpul maturitatii – am zburat inspre ceruri! Am facut si eu pasi pe nisipul Eternitatii! …
* Calatoria are loc, in realitate, in noi.
* Viata mea a fost o succesiune de miracole.
* Am fost si eu trimis de mic copil, la pricopseala prin lume. Nu mi-am pierdut legatura si nici nu mi-am scos radacinile – pentru a umbla ca un nauc, pe tot globul. A profitat, pe urma, si Arta mea; si m-am salvat ca OM!…
* Trupul omenesc este frumos in masura in care oglindeste sufletul.
* Trupul omenesc are aceeasi structura ca si Universul.
* Cine nu iese din sine, n-atinge Absolutul si nu descifreaza nici viata.
* Daca mă voi putea perfectiona ca ascet, sunt convins ca voi putea obtine o maiestrie asupra formelor naturale, pe care stiinta occidentala nu a reusit inca sa o descopere.
* Un Intelept face din veninul sau interior, remediu pentru sine; sau precept de tamaduire pentru semeni (…) Insa cine nu se lupta impotriva Raului s-a si predat deja potrivnicului.
* Elibereaza-te de pasiuni, elibereaza-te de pofte, elibereaza-te de greseli, – acestea sunt trei precepte, zale si scut, pentru orice Spirit. Purtand aceasta armura, esti puternic impotriva raului, – devii invulnerabil.
* Trebuie sa urmaresti necontenit sa urci foarte sus, daca vrei sa poti sa vezi foarte departe… Si merita sa faci totul, in speranta ca vei putea odata sa intri in imparatia sferelor celor inalte.
* Dumnezeirea este pretutindeni, si simti asta cand uiti cu desavarsire de tine insuti, cand te simti umil si cand te daruiesti.
* Eu ma aflu, acum foarte aproape de bunul Dumnezeu: si nu imi mai trebuie decat sa intind o mana inspre El, ca sa il pipai! Il voi astepta pe bunul Dumnezeu in Atelierul meu.
- Nu mai sunt demult al acestei lumi:sunt departe de mine insumi,desprins de propriul meu trup-ma aflu printre lucrurile esentiale.
“Eu am facut piatra sa cante pentru Omenire”(Brancusi)
miercuri, 9 iunie 2010
Arta spirituală
Arta poate transforma lumea, dar fiecare artist trebuie să înţeleagă ce face cu adevărat.
Opera de artă se naşte într-un mod tainic, enigmatic, din artist, din sufletul artistului, din cele mai înalte aspiraţii ale sale. Desprinsă de el opera de artă dobândeşte o viaţă autonomă, devine ea însăşi o personalitate, subiect independent cu suflet spiritual, dar posedând şi o viaţă materială reală, existând, în fapt, ca fiinţă.
Despre o operă de artă se poate afirma că nu este un fenomen oarecare, apărut întâmplător şi care-şi trăieşte cu indiferenţă viaţa în lumea spiritului, ci la fel ca şi oricare fiinţă vie stăpâneşte nişte forţe active, creatoare. Ea trăieşte, acţionează şi participă la crearea atmosferei spirituale. Pornind de la acest aspect interior se poate răspunde la întrebarea ce se referă la calitatea operei de artă.
Dacă se afirmă despre o operă de artă că este proastă din punctul de vedere al formei sau prea inconsistentă, atunci aceasta înseamnă că acea formă este incapabilă să provoace vibraţii sufleteşti pure, să influenţeze spiritul uman. Arta este limbajul care, în forme numai ei proprii, vorbeşte sufletului despre lucruri; care reprezintă pentru suflet pâinea lui zilnică, accesibilă lui numai în aceste forme.
Dacă arta se sustrage acestei sarcini, atunci se poate spune că în fiinţa umană poate rămâne în continuare un gol sufletesc, deoarece nu există nici o altă forţă mai puternică, capabilă să înlocuiască arta. Când sufletul omenesc are trăiri puternice arta devine vie, deoarece între suflet şi artă există o interacţiune reciprocă. Atunci când sufletul este tulburat şi neglijat datorită concepţiilor foarte materialiste, a necredinţei şi a eforturilor exclusiv practice legătura dintre artă şi suflet este pe jumătate anesteziată.
Artistul are o mare datorie faţă de artă, dar şi faţă de el însuşi de nu se considera un stăpân al lucrurilor, ci slujitor al unor scopuri superioare ale cărui obligaţii sunt foarte precise şi care ţin de domeniul sacralităţii. El trebuie să se autoeduce şi să se adâncească în propriul suflet pentru ca talentul său să aibă ceva de înveşmântat şi nu să arate ca mănuşa pierdută a unei mâini necunoscute, doar aparenţa goală şi fără sens a unei mâini.
Artistul trebuie să aibă ceva de spus, deoarece datoria lui nu este stăpânirea formei, ci adaptarea respectivei forme la conţinut.
Artistul nu este copilul răsfăţat al vieţii, el nu are dreptul să trăiască fără obligaţii. Deoarece el are o muncă greu de îndeplinit, care poate semăna unei cruci pe care o are de dus. El este necesar să devină conştient că fiecare dintre faptele, sentimentele, gândurile lui, constituie materialul fin, intangibil, dar solid din care va rezulta opera sa, aşa că viaţa sa va fi fi doar o viaţă de dăruire, adevărata libertate găsind-o doar în creaţie.
Astfel se poate afirma că artistul are o responsabilitate triplă faţă de cineva care nu este artist, întrucât el trebuie să restituie în forma cea mai sublimă talentul pe care l-a primit lumii, trebuie să urmărească ca prin faptele, gândurile şi sentimentele sale să creeze o atmosferă spirituală elevată, transfigurată, deoarece toate aceste fapte vor fi necesar să servească drept material pentru creaţiile sale care, la rândul lor vor activa şi vor determina o anumită atmosferă spirituală în lume. S-ar putea spune că artistul este un rege, dar în acelaşi timp o fiinţă care are responsabilităţi asemănătoare cu cele ale unui rege.
Dacă artistul este un preot al frumosului, atunci acest frumos se cuvine şi el căutat în cadrul principiului valorii interioare. Frumuseţea poate fi măsurată doar în dimensiunile interioare şi în necesităţile care ne-au condus până acolo. Este frumos ceea ce provine dintr-o necesitate profundă sufletească. Este frumos ceea ce este interior frumos, ceea ce provine dintr-o sublimă vibraţie interioară sufletească.
Nu există pe lume nimic mai însetat de frumuseţe şi mai uşor de înfrumuseţat decât un suflet omenesc… De aceea şi sunt foarte puţini aceia în stare să reziste dominaţiei unui suflet dăruit frumuseţii. – Maeterlinck
Opera de artă se naşte într-un mod tainic, enigmatic, din artist, din sufletul artistului, din cele mai înalte aspiraţii ale sale. Desprinsă de el opera de artă dobândeşte o viaţă autonomă, devine ea însăşi o personalitate, subiect independent cu suflet spiritual, dar posedând şi o viaţă materială reală, existând, în fapt, ca fiinţă.
Despre o operă de artă se poate afirma că nu este un fenomen oarecare, apărut întâmplător şi care-şi trăieşte cu indiferenţă viaţa în lumea spiritului, ci la fel ca şi oricare fiinţă vie stăpâneşte nişte forţe active, creatoare. Ea trăieşte, acţionează şi participă la crearea atmosferei spirituale. Pornind de la acest aspect interior se poate răspunde la întrebarea ce se referă la calitatea operei de artă.
Dacă se afirmă despre o operă de artă că este proastă din punctul de vedere al formei sau prea inconsistentă, atunci aceasta înseamnă că acea formă este incapabilă să provoace vibraţii sufleteşti pure, să influenţeze spiritul uman. Arta este limbajul care, în forme numai ei proprii, vorbeşte sufletului despre lucruri; care reprezintă pentru suflet pâinea lui zilnică, accesibilă lui numai în aceste forme.
Dacă arta se sustrage acestei sarcini, atunci se poate spune că în fiinţa umană poate rămâne în continuare un gol sufletesc, deoarece nu există nici o altă forţă mai puternică, capabilă să înlocuiască arta. Când sufletul omenesc are trăiri puternice arta devine vie, deoarece între suflet şi artă există o interacţiune reciprocă. Atunci când sufletul este tulburat şi neglijat datorită concepţiilor foarte materialiste, a necredinţei şi a eforturilor exclusiv practice legătura dintre artă şi suflet este pe jumătate anesteziată.
Artistul are o mare datorie faţă de artă, dar şi faţă de el însuşi de nu se considera un stăpân al lucrurilor, ci slujitor al unor scopuri superioare ale cărui obligaţii sunt foarte precise şi care ţin de domeniul sacralităţii. El trebuie să se autoeduce şi să se adâncească în propriul suflet pentru ca talentul său să aibă ceva de înveşmântat şi nu să arate ca mănuşa pierdută a unei mâini necunoscute, doar aparenţa goală şi fără sens a unei mâini.
Artistul trebuie să aibă ceva de spus, deoarece datoria lui nu este stăpânirea formei, ci adaptarea respectivei forme la conţinut.
Artistul nu este copilul răsfăţat al vieţii, el nu are dreptul să trăiască fără obligaţii. Deoarece el are o muncă greu de îndeplinit, care poate semăna unei cruci pe care o are de dus. El este necesar să devină conştient că fiecare dintre faptele, sentimentele, gândurile lui, constituie materialul fin, intangibil, dar solid din care va rezulta opera sa, aşa că viaţa sa va fi fi doar o viaţă de dăruire, adevărata libertate găsind-o doar în creaţie.
Astfel se poate afirma că artistul are o responsabilitate triplă faţă de cineva care nu este artist, întrucât el trebuie să restituie în forma cea mai sublimă talentul pe care l-a primit lumii, trebuie să urmărească ca prin faptele, gândurile şi sentimentele sale să creeze o atmosferă spirituală elevată, transfigurată, deoarece toate aceste fapte vor fi necesar să servească drept material pentru creaţiile sale care, la rândul lor vor activa şi vor determina o anumită atmosferă spirituală în lume. S-ar putea spune că artistul este un rege, dar în acelaşi timp o fiinţă care are responsabilităţi asemănătoare cu cele ale unui rege.
Dacă artistul este un preot al frumosului, atunci acest frumos se cuvine şi el căutat în cadrul principiului valorii interioare. Frumuseţea poate fi măsurată doar în dimensiunile interioare şi în necesităţile care ne-au condus până acolo. Este frumos ceea ce provine dintr-o necesitate profundă sufletească. Este frumos ceea ce este interior frumos, ceea ce provine dintr-o sublimă vibraţie interioară sufletească.
Nu există pe lume nimic mai însetat de frumuseţe şi mai uşor de înfrumuseţat decât un suflet omenesc… De aceea şi sunt foarte puţini aceia în stare să reziste dominaţiei unui suflet dăruit frumuseţii. – Maeterlinck
Stiinta si arta
Conform ultimelor sondaje se pare că - descoperirea ştiinţifică cea mai importantă a secolului XX nu este nici cea a forţelor nucleare, nici cea a teoriei relativităţii, nici cea a …etc., ci este redescoperirea lumii interioare, a lumii spirituale, recunoaşterea de către savanţi a faptului că pentru cunoaşterea realităţii ultime, intelectul este un instrument insuficient cât timp nu este luminat de spirit.
Savanţii au constatat că nu exista decât o singură realitate, care se dezvăluie ca fiind materială sau spirituală, deoarece spiritul şi materia sunt doar faţetele opuse, dar complementare, ale aceleiasi energii fundamentale a Creaţiei.
Energia fundamentală a Creaţiei? Ei bine, savanţii au descoperit că această energie este dotată nu numai cu inteligenţă, ci, surprinzător, cu iubire, o iubire impersonală şi complet neantropomorfica, care este o “stare de a fi”, un modus vivendi, dincolo de orice dualitate, este o mişcare specifică de Creaţie. Ea este Creaţia, dar aceasta descoperire corespunde cu înţelegerea Creaţiei, asa cum este ea văzută şi înţeleasă în tradiţiile ezoterice. Concluzia este simplă: Ştiinta actuală a ajuns la aceleaşi concluzii cu tradiţiile spirituale.
Potrivit taoismului şi tradiţiei Zen, Iubirea Adevarată este Creaţie. Ea este situată într-un alt plan, într-o altă dimensiune decât Iubirea umană obişnuită, de aceea trebuie găsit un limbaj nou care să o exprime, deoarece această Iubire se manifestă la alte dimensiuni decât cele care ne sunt familiare, Iubirea Adevarată este impersonală şi cosmică, fiind LEGEA PRIMORDIALĂ care guvernează universul.
Chiar dacă mă repet, este foarte important să reţinem că ştiinţa actuală a ajuns la aceleaşi concluzii ca şi tradiţiile spirituale străvechi ale planetei noastre, tradiţii care afirmă ca Iubirea, forţa motrice a universului, este singura care poate să ne facă să înţelegem natura ultimă a tuturor lucrurilor şi fiinţelor, adică pe noi înşine. Nu Cunoaştem pentru că nu Iubim, şi nu Iubim pentru că nu Cunoaştem.
“Dacă vom descoperi o teorie completă – a originii universului – trebuie ca ea să poată fi înţeleasă, în principiu, de fiecare om, nu doar de câţiva oameni de stiinţă. Atunci vom putea cu toţii – filozofi, oameni de ştiinţă şi oameni obişnuiţi, să luăm parte la discuţii asupra întrebărilor de ce noi si universul existam. Dacă vom găsi răspunsul adevărat la această întrebare, acesta va fi, totodată, trimful ultim al raţiunii umane, pentru că atunci vom cunoaşte mintea lui Dumnezeu.” (Stephen Hawking)
Savanţii au constatat că nu exista decât o singură realitate, care se dezvăluie ca fiind materială sau spirituală, deoarece spiritul şi materia sunt doar faţetele opuse, dar complementare, ale aceleiasi energii fundamentale a Creaţiei.
Energia fundamentală a Creaţiei? Ei bine, savanţii au descoperit că această energie este dotată nu numai cu inteligenţă, ci, surprinzător, cu iubire, o iubire impersonală şi complet neantropomorfica, care este o “stare de a fi”, un modus vivendi, dincolo de orice dualitate, este o mişcare specifică de Creaţie. Ea este Creaţia, dar aceasta descoperire corespunde cu înţelegerea Creaţiei, asa cum este ea văzută şi înţeleasă în tradiţiile ezoterice. Concluzia este simplă: Ştiinta actuală a ajuns la aceleaşi concluzii cu tradiţiile spirituale.
Potrivit taoismului şi tradiţiei Zen, Iubirea Adevarată este Creaţie. Ea este situată într-un alt plan, într-o altă dimensiune decât Iubirea umană obişnuită, de aceea trebuie găsit un limbaj nou care să o exprime, deoarece această Iubire se manifestă la alte dimensiuni decât cele care ne sunt familiare, Iubirea Adevarată este impersonală şi cosmică, fiind LEGEA PRIMORDIALĂ care guvernează universul.
Chiar dacă mă repet, este foarte important să reţinem că ştiinţa actuală a ajuns la aceleaşi concluzii ca şi tradiţiile spirituale străvechi ale planetei noastre, tradiţii care afirmă ca Iubirea, forţa motrice a universului, este singura care poate să ne facă să înţelegem natura ultimă a tuturor lucrurilor şi fiinţelor, adică pe noi înşine. Nu Cunoaştem pentru că nu Iubim, şi nu Iubim pentru că nu Cunoaştem.
“Dacă vom descoperi o teorie completă – a originii universului – trebuie ca ea să poată fi înţeleasă, în principiu, de fiecare om, nu doar de câţiva oameni de stiinţă. Atunci vom putea cu toţii – filozofi, oameni de ştiinţă şi oameni obişnuiţi, să luăm parte la discuţii asupra întrebărilor de ce noi si universul existam. Dacă vom găsi răspunsul adevărat la această întrebare, acesta va fi, totodată, trimful ultim al raţiunii umane, pentru că atunci vom cunoaşte mintea lui Dumnezeu.” (Stephen Hawking)
ARTA CONTEMPORANĂ
Să fie arta contemporană într-o criză de nesurmontat? Sau este în joc mai degrabă exhibarea unei „retorici eschatologice”?
Criza actuală a artei este una artificială, crede Jean-Paul Doguet, autorul unui proiect de reconsiderare a domeniului. Există totdeauna o asimetrie între „orizontul de aşteptare” al publicului şi ceea ce propun artiştii drept artă. „Criza” este mai curând una de esenţă. Poate fi numită „criză” a artei sau „sfârşit” al ei tocmai replierea artiştilor după reguli noi şi oferte artistice inedite. În criză pare a fi de fapt nu ideea de artă, ci ideea operei de artă ca atare. Este artă doar ceea ce percepem nemijlocit ca ipostaziat de un obiect concret? Pot fi considerate „artistice” evenimentele eterice, digitale, transparente, dar lipsite de suport material ferm? „Dematerializarea” conceptului classic al operei permite astăzi asumarea artei ca experienţă comunicativă. Artistul nu expune un obiect material sau un lucru neapărat tangibil; el comunică o idee, un concept, un mesaj. Arta încetează a mai fi numai artă, devenind în plus... comunicare.
Anul 1963 marchează primul „divorţ” oficial al unui artist atât faţă de artă, cât şi faţă de preocuparea estetică, separare certificată printr-un inedit act notarial: „Subsemnatul, Robert Morris, autor al construcţiei de metal intitulată Litanies şi descrisă în prima dovadă alăturată, retrag numitei construcţii, prin prezentul act, orice calitate estetică şi orice conţinut, şi declar începând din această zi numita construcţie golită de o astfel de calitate şi de un asemenea conţinut. Datat 15 noiembrie 1963, Robert Morris.”
Nici fenomenului comunicării nu este scutit de întâmpinări potrivnice. Să amintim doar criticile lui Guy Debord şi ale lui Jean Baudrillard. Exploatând vocabularul filosofic marxist, cel dintîi descrie lumea noastră ca fiind una confiscată de „spectacol” şi iluzii ventilate agresiv de media. Spectacolul este un raport social între persoane independente, dar mediatizat de imagini; este „coşmarul” societăţii moderne şi, totodată, „gardianul” acestui vis oribil.
„Alienarea spectatorului în profitul obiectului contemplat (care este rezultatul propriei activităţi inconştiente) se exprimă astfel: cu cât contemplă mai mult, cu atât trăieşte mai puţin; cu cât acceptă să se recunoască în imaginile dominate de nevoie, cu atât mai puţin îşi înţelege propria existenţă şi propria dorinţă. (...) Spectatorul nu se simte acasă nicăieri, căci spectacolul este peste tot”.
Jean Baudrillard, cunoscut pentru criticile administrate lumii postmoderne, descrisă ca obsedată de fantasmele succesului şi ale consumului fără frâu. Consecinţa? Relaţiile umane se atrofiază treptat, deoarece oamenii de astăzi rătăcesc inerţial în labirintul informaţiilor mijlocite de televiziune şi de ordinator.
„Astăzi nu mai există scenă sau oglindă, numai un ecran şi o reţea. Nu mai există transcendenţă sau profunzime, numai suprafaţa imanentă a derulării operaţiilor, suprafaţa netedă şi operaţională a comunicării”.
„Societatea de consum” a fost trăită sub semnul alienării, ca „societate a spectacolului”. Când dispar spectacolul, scena, teatrul, iluzia, când totul devine transparent şi vizibil, când totul devine informaţie şi comunicare începe obscenitatea generalizată, adică tocmai situaţia pe care o experimentăm. Nu mai trăim drama alienării, „trăim în extazul comunicării”.
„Funcţia (mass-media) este neutralizarea caracterului experienţial, unic, evenimenţial al lumii, pentru a pune în loc un univers multiplu de media omogene între ele, care se semnifică reciproc şi trimit unul la celălalt. La limită, fiecare devine conţinutul celuilalt şi reciproc – acesta este mesajul totalitar al societăţii de consum”.
Criza actuală a artei este una artificială, crede Jean-Paul Doguet, autorul unui proiect de reconsiderare a domeniului. Există totdeauna o asimetrie între „orizontul de aşteptare” al publicului şi ceea ce propun artiştii drept artă. „Criza” este mai curând una de esenţă. Poate fi numită „criză” a artei sau „sfârşit” al ei tocmai replierea artiştilor după reguli noi şi oferte artistice inedite. În criză pare a fi de fapt nu ideea de artă, ci ideea operei de artă ca atare. Este artă doar ceea ce percepem nemijlocit ca ipostaziat de un obiect concret? Pot fi considerate „artistice” evenimentele eterice, digitale, transparente, dar lipsite de suport material ferm? „Dematerializarea” conceptului classic al operei permite astăzi asumarea artei ca experienţă comunicativă. Artistul nu expune un obiect material sau un lucru neapărat tangibil; el comunică o idee, un concept, un mesaj. Arta încetează a mai fi numai artă, devenind în plus... comunicare.
Anul 1963 marchează primul „divorţ” oficial al unui artist atât faţă de artă, cât şi faţă de preocuparea estetică, separare certificată printr-un inedit act notarial: „Subsemnatul, Robert Morris, autor al construcţiei de metal intitulată Litanies şi descrisă în prima dovadă alăturată, retrag numitei construcţii, prin prezentul act, orice calitate estetică şi orice conţinut, şi declar începând din această zi numita construcţie golită de o astfel de calitate şi de un asemenea conţinut. Datat 15 noiembrie 1963, Robert Morris.”
Nici fenomenului comunicării nu este scutit de întâmpinări potrivnice. Să amintim doar criticile lui Guy Debord şi ale lui Jean Baudrillard. Exploatând vocabularul filosofic marxist, cel dintîi descrie lumea noastră ca fiind una confiscată de „spectacol” şi iluzii ventilate agresiv de media. Spectacolul este un raport social între persoane independente, dar mediatizat de imagini; este „coşmarul” societăţii moderne şi, totodată, „gardianul” acestui vis oribil.
„Alienarea spectatorului în profitul obiectului contemplat (care este rezultatul propriei activităţi inconştiente) se exprimă astfel: cu cât contemplă mai mult, cu atât trăieşte mai puţin; cu cât acceptă să se recunoască în imaginile dominate de nevoie, cu atât mai puţin îşi înţelege propria existenţă şi propria dorinţă. (...) Spectatorul nu se simte acasă nicăieri, căci spectacolul este peste tot”.
Jean Baudrillard, cunoscut pentru criticile administrate lumii postmoderne, descrisă ca obsedată de fantasmele succesului şi ale consumului fără frâu. Consecinţa? Relaţiile umane se atrofiază treptat, deoarece oamenii de astăzi rătăcesc inerţial în labirintul informaţiilor mijlocite de televiziune şi de ordinator.
„Astăzi nu mai există scenă sau oglindă, numai un ecran şi o reţea. Nu mai există transcendenţă sau profunzime, numai suprafaţa imanentă a derulării operaţiilor, suprafaţa netedă şi operaţională a comunicării”.
„Societatea de consum” a fost trăită sub semnul alienării, ca „societate a spectacolului”. Când dispar spectacolul, scena, teatrul, iluzia, când totul devine transparent şi vizibil, când totul devine informaţie şi comunicare începe obscenitatea generalizată, adică tocmai situaţia pe care o experimentăm. Nu mai trăim drama alienării, „trăim în extazul comunicării”.
„Funcţia (mass-media) este neutralizarea caracterului experienţial, unic, evenimenţial al lumii, pentru a pune în loc un univers multiplu de media omogene între ele, care se semnifică reciproc şi trimit unul la celălalt. La limită, fiecare devine conţinutul celuilalt şi reciproc – acesta este mesajul totalitar al societăţii de consum”.
1. ARTA ÎNCOTRO, viaţa încotro?
Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc. Andre Malraux
Arta contemporană pare a merge într-o direcţie în care libertatea, sau aşa zisa libertate, poate servi spectatorului orice. De asemenea, poate cere spectatorului să simtă emoţii, să vibreze în suflet ... Cu toţii ştim că sufletul nostru ştie şi se emoţionează atunci când emoţia estetică autentică apare, când arta ajunge să atingă sufletul şi să-l facă să vibreze.
Ne întrebăm, de asemenea, de ce plecăm, uneori de la un spectacol de teatru şi nu simţim decât ceea ce am simţit la o şuetă cu prietenii?
Ne aducem aminte, dacă ne aducem, că la vechii greci spectacolele durau şi trei zile şi trei nopţi, ca nunta din basmele românilor, iar astăzi spectatorul fuge, chiar şi când spectacolul nu s-a terminat ... pentru că pe scenă nu găseşte ceea ce a dorit să vadă – emoţia artistică.
Emoţia artistică ... e totuşi o emoţie care, la fel ca şi în corpul uman, trebuie controlată pentru ca spectatorul să beneficieze de savoarea emoţională produsă de artă. Astăzi, după mii de ani, ne impresionează arta piramidelor, a templelor ...a manifestărilor artistice din antichitate, dar nu şi creaţiile din fier şi materiale refolosite, care sunt statuile vremurilor noastre. Obiectiv versus subiectiv?
Ne putem gândi că acei artişti creau după nişte reguli prestabilite, obiective, asemănătoare celor ce stau la baza funcţionării universului sau a unei maşini, sau a unei navete spaţiale, de aceea am putea să numim acea artă ARTA OBIECTIVĂ sau ARTĂ SACRĂ pentru că se obiectiva prin reguli precise, şi recrea în mic ceea ce era universal, iar arta comtemporană, în care pentru artist nu mai există nici o regulă, o putem numi ARTĂ SUBIECTIVĂ.
Arta subiectivă, arta răsfăţată, egoistă, care transpare din tot ceea ce se face in lumea de Vest, este cea care a dat nastere la tot felul de monstruozitati de ambitie, de vanitate si de putere, este foarte diferita de arta obiectiva, de arta celor care au construit piramidele, templele şi catedralele. Acei artisti vedeau, onorau si serveau altceva decât gloria personală, decât Banul, ei venerau ceva mai Înalt prin care ei înşişi erau înnobilaţi. În momentul în care a creat, Bach nu a putut o secunda să se gândească la beneficii, la faimă sau avere. Motivaţia şi cunoaşterea superioară au făcut să existe arta lui Bach, Bethoveen etc.
Arta contemporană pare a merge într-o direcţie în care libertatea, sau aşa zisa libertate, poate servi spectatorului orice. De asemenea, poate cere spectatorului să simtă emoţii, să vibreze în suflet ... Cu toţii ştim că sufletul nostru ştie şi se emoţionează atunci când emoţia estetică autentică apare, când arta ajunge să atingă sufletul şi să-l facă să vibreze.
Ne întrebăm, de asemenea, de ce plecăm, uneori de la un spectacol de teatru şi nu simţim decât ceea ce am simţit la o şuetă cu prietenii?
Ne aducem aminte, dacă ne aducem, că la vechii greci spectacolele durau şi trei zile şi trei nopţi, ca nunta din basmele românilor, iar astăzi spectatorul fuge, chiar şi când spectacolul nu s-a terminat ... pentru că pe scenă nu găseşte ceea ce a dorit să vadă – emoţia artistică.
Emoţia artistică ... e totuşi o emoţie care, la fel ca şi în corpul uman, trebuie controlată pentru ca spectatorul să beneficieze de savoarea emoţională produsă de artă. Astăzi, după mii de ani, ne impresionează arta piramidelor, a templelor ...a manifestărilor artistice din antichitate, dar nu şi creaţiile din fier şi materiale refolosite, care sunt statuile vremurilor noastre. Obiectiv versus subiectiv?
Ne putem gândi că acei artişti creau după nişte reguli prestabilite, obiective, asemănătoare celor ce stau la baza funcţionării universului sau a unei maşini, sau a unei navete spaţiale, de aceea am putea să numim acea artă ARTA OBIECTIVĂ sau ARTĂ SACRĂ pentru că se obiectiva prin reguli precise, şi recrea în mic ceea ce era universal, iar arta comtemporană, în care pentru artist nu mai există nici o regulă, o putem numi ARTĂ SUBIECTIVĂ.
Arta subiectivă, arta răsfăţată, egoistă, care transpare din tot ceea ce se face in lumea de Vest, este cea care a dat nastere la tot felul de monstruozitati de ambitie, de vanitate si de putere, este foarte diferita de arta obiectiva, de arta celor care au construit piramidele, templele şi catedralele. Acei artisti vedeau, onorau si serveau altceva decât gloria personală, decât Banul, ei venerau ceva mai Înalt prin care ei înşişi erau înnobilaţi. În momentul în care a creat, Bach nu a putut o secunda să se gândească la beneficii, la faimă sau avere. Motivaţia şi cunoaşterea superioară au făcut să existe arta lui Bach, Bethoveen etc.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)