Belly dance

Belly dance-ul este una dintre cele mai vechi forme de dans, care îşi are rădăcinile în vechile tradiţii şi vechile culturi din perioada precreştină, pe care în multe tratate şi vechile culturi o numesc primitivă, dar despre care se ştiu totuşi foarte puţine lucruri.
Fiinţele din perioada primitivă se considerau ca fiind încarnări ale copiilor Mamei Divine, pentru ei nu exista nici un fel de separare lume şi corp, între interior şi exterior, între această viaţă şi cele celelalte, se simţeau indisolubil uniţi cu toate lucrurile din univers. În acea perioadă se dezvoltase o viziune holistică asupra manifestării. Această relaţie armonioasă cu lumea poate fi reprezentată prin simboluri arhetipale care au dat naştere miturilor şi ritualurilor.
La origini, ritualuri erau compuse doar din invocaţii şi din dans, corpul şi mintea erau în unitate deplină în mişcare. Prin dans, oamenii primitivi îşi exprimau emoţiile cele mai profunde şi trăirile cele mai intense.
Ritualurile şi anumite dansuri întăreau legăturile dintre membrii comunităţii, exprimând bucuria şi plăcerea, dar prin aceste dansuri bărbaţii şi femeile urmăreau să înţeleagă misterul vieţii şi al morţii, dar mai presus de toate misterul vieţii şi al morţii, al devenirii fiinţei umane, care poate fi considerat ca fiind unul dintre cele mai mari mistere ale creaţiei. Natura era considerată a fi Viaţa, iar Viaţa era chiar Dumnezeu, ar cine studia Natura, cine putea descifra tainele Naturii, cine se afla în comuniune directă şi profundă cu Natura, - acele fiinţe puteau deţine puterea şi se aflau în comuniune cu Dumnezeu, deoarece ele cunoşteau cauzele care determinau ca fenomenele naturii să se producă.
În epoca matriarhală femeile asigurau cea mai mare parte din cele necesare supravieţuirii speciei umane şi deţineau poziţii cheie în ierarhia socială. În acea perioadă dansurile extatice, în stare de transă fuseseră transformate în evenimente sociale de o foarte mare importanţă.
Se poate afirma că o caracteristică majoră a societăţii matriarhale o constituia dansul. Dansul care era cu mult mai mult decât o simplă modalitate de exprimare liberă a emoţiilor, devenind o modalitate care conducea către lumea nevăzută, către realităţile divine, o rugăciune, dar şi cea mai importantă practică de magie. Dansul este cea mai veche şi mai elementară formă de exprimare spirituală, fiind magic în forma ritualurilor dansate. Toate celelalte modalităţi de expresie care au fost cunoscute ulterior şi au purtat numele de Arte s-au dezvoltat din dans.
Datorită modului magic în care femeile au perceput realitatea şi au devenit conştiente de misterele vieţii şi de cunoaşterea ce le înconjoară ele au devenit preotese şi ghizi spirituali ce o adorau pe Marea Mamă. Femeile au devenit astfel încarnările muritoare ale Marii Mamei Divine, iar mişcările din dansul lor reflectau plenar acest lucru.
Fiind purtătoarea vieţii, femeia este foarte conştientă de corpul său şi de transformările ce se petrec în acesta, ca şi de pulsul vieţii în general. În desenele rupestre descoperite în peşterile din Sahara este ilustrat statutul special al femeii, în majoritatea reprezentărilor este reprezentat un bărbat vânător şi o femeie cu braţele ridicat, iar organele lor genitale erau conectat printr-o linie. Această linie, ea însăşi un fel de cordon ombilical, exprima foarte clar funcţia femeii. Ea era cea care oferea protecţie şi putere. Ea avea capacitatea de a fi în legătură cu cele mai înalte forţe ale universului şi a păstra unitatea poporului, a naturii, dar şi pe cea din lumea animală. Această legătură dintre natură şi starea de conştienţă faţă de propriul corp femeile o manifestau prin dans.
Femeia este foarte conştientă de transformările ce se petrec în corpul său. Ea recunoaşte atunci când se produce ovulaţia în corpul său şi semnele exterioare care însoţesc aceasta, ea recunoaşte transformările din corpul său ce se produc în timpul concepţiei, având vise premonitorii care anunţă starea ei de graviditate. Astfel femeia este în strânsă legătură cu pulsul vieţii, pe care-l controlează cu mult mai bine decât bărbatul, fiind ajutată de faptul că trăieşte în natură şi se simte în strânsă conexiune cu aceasta.
În acea perioadă atât femeia cât şi bărbatul erau conştienţi de legile naturii, iar aceasta era reflectat în credinţele lor în legătură cu Marea Mamă Divină, cu Principiul Feminin arhetipal.
Una dintre cele mai vechi reprezentări arhetipale ale Marii Mame ea fost Ashtar; Ishtar, din tradiţia babiloniană, car simboliza forţa pământului şi fertilitatea, iar pe de altă parte moartea şi destrucţia. Ea era deseori reprezentată cu ochii în flăcări, simbolul luminii şi a spiritului şi cu un ombilic în flăcări, simbol al fertilităţii şi morţii.
În aceste reprezentări, pământul, care este considerat a fi o realitate feminină, este corpul, iar centrul său este ombilicul, de la care primeşte hrană.
Într-o cultură în care fertilitatea era aspectul de bază al supravieţuirii umanităţii, legătura dintre sexualitate, menstruaţie şi naştere era o parte a cunoaşterii zilnice.
Din acea perioadă provine dansul cu celor 7 voaluri:

Când soţul lui Ishtar(Zeiţa Mamă din orientul Mijlociu, perioada Imperiului Babilonian), Tammouz (Tammouz înseamnă iulie în limba arabă) şi se întoarce în lumea întunericului, măruntaiele pământului, Ishtar se decide să-l salveze prin magie şi să-l aducă înapoi la lumină. Ea s-a îmbrăcat în toată splendoarea ei, şi-a pus o eşarfă în jurul şoldurilor şi s-a acoperit cu 7 voaluri pentru a întra în lumea întunericului prin cele 7 porţi. Zeiţa iubirii dansa senzual în faţa fiecărei porţi, de fiecare dată îşi lăsa câte un voal în faţa fiecărei porţi pentru a putea trece. În faţa celei de-a 7-a poartă şi-a scos cel de-al şaptelea voal. În perioada în care ea a rămas în lumea întunericului, viaţa de pe pământ a continuat, dar fără iubire, creştere şi fericire, sărbătorire. Doar atunci când Ishtar s-a întors, acoperită complet cu voaluri pentru a-şi păstra secretul în faţa privirilor omeneşti, doar atunci viaţa pe pământ a devenit din nou o binecuvântare. Uniunea ei cu Tammouz a fost sărbătorită în fiecare an la începutul primăverii şi simbolizează trezirea întregii naturi la viaţă.

Dansul celor 7 voaluri ale zeiţei Ishtar a supravieţuit de-a lungul istoriei, dar i s-au conferit diferite interpretări în concordanţă cu diferitele atitudini sociale faţă de femei. Putem doar să ghicim care a fost dansul plin de seducţie care l-a interpretat Ishtar, dar pare rezonabil să presupunem că mişcările ei au fost asemănătoare cu cele folosite în belly dance.
Eşarfa din jurul şoldurilor care este purtată de fiecare dansatoare din Orientul Mijlociu ne aminteşte de dansul lui Ishtar şi transformă femeia contemporană într-o interpretă a unui dans dintr-o cultură foarte îndepărtată.
Luna a fost aleasă ca fiind zeiţa fertilităţii. Ea a fost considerată, de asemenea, Marea Zeiţă, aceasta şi datorită faptului că ea este cunoscută ca fiind guvernatoarea ciclului feminin. Deoarece această influenţă a lunii asupra ciclului feminin era atât de binecunoscută, nu trebuie să ne surprindă faptul că femeile organizau ritualuri o dată pe lună. Aceste ritualuri ce se efectuau pentru creşterea fertilităţii pământului se petreceau pe perioada nopţii, la aceste ritualuri nefiind admişi bărbaţii. Locurile alese pentru asemenea ritualuri erau situate pe dealuri, sau pe locuri aflate la o anumite altitudine, deoarece acestea puteau fi considerate ca simboluri ale feminităţii, care se ridicau uşor deasupra pământului ca asemenea unui ombilic. Pe vârful dealurilor, pe ombilicul pământului, femeile din societăţile primitive dansau, iar aceste dansuri erau folosite pentru a le dinamiza energia erotică, pentru a le produce stări extatice şi ale face să trăiască stări de fericire şi a le oferi modalitatea de a înţelege profunde misterele vieţii.
Femeile dansau pentru a-şi exprima, prin limbajul corpului, toate stările şi sentimentele lor, toate suferinţele şi toată fericirea de a fi femeie. Prin dansul lor ele intrau într-o stare de armonie cu întreaga natură, cu întregul univers, abandonându-se Vieţii şi Divinului. Şi ce dans putea exprima mai clar şi mai pasional toate aceste aspecte decât belly-dance-ul? De aceea poate fi considerat ca fiind cel mai vechi dans ce a fost dansat vreodată de femei, sau pur şi simplu cea mai veche formă de dans a întregii civilizaţii.
Dansul exprima strădania fiinţei umane de a-şi depăşi propriile limitări şi de a se apropia cât mai mult de divin. În timpul dansului se spuneau rugăciuni, dar acest dans putea fi considerat ca fiind drept o rugăciune, deoarece fiinţele umane nu-şi impuneau nici o limitare a emoţiilor sau a sentimentelor în timp ce se rugau, întregul trup era implicat în această rugăciune, iar dansul nu făcea altceva decât să le ajute să se deschidă complet în faţa divinului. Fiinţele din acea perioadă îşi foloseau corpurile pentru a-şi depăşi limitările şi pentru a atinge un anumit nivel de elevare spirituală. Corpul le oferea posibilitatea de a se dizolva în sine, în divin, de a se abandona în totalitate aspectelor cele mai elevate din propria fiinţă. În vechea tradiţie a înţelepciunii sufite dansul era numit DHIKR, ceea ce însemna A-L CHEMA PE DUMNEZEU.
Dansurile sacre erau acompaniate de tobe, al căror ritm era considerat a fi în legătură cu ritmul inimii. Ritmul interior al inimii dizolva toate limitele spaţiului şi timpului. Dansatorii trăiau intens clipa prezentă. Trecutul şi viitorul dispăreau şi se transformau în acel moment, în eternitate, iar orice durere sau dorinţă muritoare dispărea în lumina acelei cunoaşteri a esenţei divine a fiinţei.
Primele temple au fost construite în onoarea Mamei Divine fiind servite de către preotese. Preotesele dansau pentru zeiţă şi erau unite cu ea prin dans. Energia ce le străbătea corpurile se răspândea şi către vizitatorii templelor, ce se hrăneau astfel cu această forţă divină, dar în acest mod dansul de cult s-a transformat în dans de templu. Vechile culturi feminine religioase lunare au început să intre în declin în jurul anului 3000 îen. În multe culturi organizarea socială matriarhală a fost înlocuită de societatea patriarhală. Zeiţele lunii au fost puse în corelaţie cu întunericul şi cu magia.
Tranziţia de la mitologia lunară la cea solară nu s-a produs dintr-o dată ci în mod treptat. Multe ritualuri ale Marii Mame au supravieţuit după ce perioada matriarhală a intrat în declin, iar multor simboluri li s-au dat noi interpretări în miturile masculine. În aceeaşi măsură în care s-au produs transformări sociale s-a transformat şi dansul femeilor, cu noi semnificaţii şi noi înţelesuri. Senzualitatea şi sexualitatea aflată în strânsă conexiune cu pământul, ce erau exprimate prin dans au trebuit să fie reprimate şi controlate, iar dansul a exprimat plenar acest aspect, deoarece şi pierdut adevăratul sens iniţiatic.

Despre dans şi feminitate s-a spus că este forma cea mai adecvată din artă prin care femeile se pot elibera de orice presiuni sociale. Aceasta poate fi pus în conexiune cu psihicul feminin care prin dans devin mai conştiente de corpul lor, dar şi de starea lor de feminitate arhetipală.
Dansul este modalitatea cea mai directă şi mai eficientă prin care se poate trăi plenar clipa prezentă. Prin trăirea plenară a acestei clipe prezente dansul ajută la descoperirea fiinţei ce se află dincolo de anxietăţile trecutului sau de graniţele viitorului. Viaţa este în strânsă conexiune cu timpul. Este un proces activ care necesită o pregătire interioară profundă pentru a face faţă transformărilor exterioare continue. Dansul ajută fiinţa să intre în legătură cu realităţile cele mai profunde ale ale sufletului său şi să-şi înţeleagă cele mai profunde necesităţi şi dorinţe. Prin dans fiinţa intră într-o dimensiune ce se află dincolo de controlul mental şi de aspectul personal. Dansul este o modalitate simplă prin care realitatea interioară şi realitatea exterioară se unesc contribuind la înţelegerea în propria fiinţă a realităţilor transcedentale ale existenţei. Permiţând minţii şi simţurilor noastre, lumii interioare şi celei exterioare, să se unească dansul face posibil ca fiinţa să se integreze ca fiinţă socială, dar şi universală îmbunătăţindu-şi mereu cunoaşterea de sine care este una dintre cele mai mari şi mai importante datorii ale fiecărei fiinţe umane.