DANS ŞI SCULPTURĂ

DANS ŞI SCULPTURĂ

Vishnudharmottara Purana este o operă fundamentală ce cuprinde principiile de bază ale artei indiene.
Textul este conceput ca un dialog între miticul rege Vajra şi înţeleptul Markandeya, prin care regele era instruit astfel încât să obţină fericirea în această lume şi în altele. Înţeleptul I-a răspuns că modalitatea cea mai sigură este adorarea zeilor şi se poate realiza cu una din modalităţile de cult existente. La întrebarea lui Vajra care este cea mai potrivită formă de adorare a divinităţii supreme care prin definiţie este fără o formă tangibilă şi fără caracteristici proprii fiinţei umane, meterialitate, sensibilitate, sentiment, iar înţeleptul markadeya a răspuns că materia (prakriti) nu este altceva decât manifestarea divinităţii, o modificare voluntară a spiritului – purusha. Chiar şi Brahma, Vishnu şi shiva şi alţi zei nu sunt doar ipostaze ale dininităţii supreme care se manifestă în mod empiric în pluralism.
În timp ce în perioada Vede-lor fiinţa umană avea facultatea de a vedea zeii în mod direct, acum are nevoie de imagini concrete asupra cărora să-şi reverse prpria devoţiune, dar aceste imagini, pentru a fi edificatoare trebuie să fie construite conform anumitor reguli precise dictate de tradiţie.Artistul, urmând indicaţiile din tratate şi integrându-le cu propria sensibilitate, trebuie în primul rând să vadă clar înăuntrul său imaginea divinităţii (printr-un efort de meditaţie şi de concentrare).
Vajra i-a cerut lui Markandeya să-i vorbească despre arta de a construi imaginile zeilor astfel încât aspectul lor să coincidă cu ceea ce spun Shastrele:
Markadeya a răspuns: O Domn al oamenilor, cel care nu cunoaşte cu exactitate regulile picturii şi ale sculpturii (citra) nu poate în nici un fel să fie capabil să discearnă caracteristicile imaginii.
Vajra a spus: O cel care împrîştie raza lui Bhrigu, te rog să-mi explici regulile picturii, din momentul în care cunoşti aceste reguli, fiin d de asemenea şi unicul ce poate descrie aceste caracteristici în cuvinte.
Markadeya a spus: Fără o cunoaştere a artei dansului, regulile picturii sunt foarte dificil de înţeles. De aceea nici o operă de pe acest pământ o Rege, ar trebui să fie realizată cu ajutorul acestor arte. (Vishnudharmottara, III, 2, 1-9, in Kramrish 1928, p. 31).

Pentru a învăţa dansul, precizează Markadeya, este necesară cunoaşterea muzicii instrumentale şi deţinerea unui profund simţ al ritmului, cunoaşterea muzicii este imposibilă fără studiul canto-ului, iar de această dată depinde de studiul limbilor, de prozodie şi de metrică.
Se afirmă astfel în mod irevocabil strânsa interdependenţă dintre toate artele, care au toate acelaşi scop: a face vizibil ceea ce este fără formă.

Cum în natya (teatru-dans), la fel şi în citra (pictura-sculptura) se realizează imitarea universului şi această prin intermediul fiinţei umane şi al altor reprezentări prin capacitatea lor de a manifesta emoţii: ca în natya, la fel şi în citra acei ochi, acele bhava (stări sufleteşti), acele abhinaya anga şi upanga (mişcări ale părţilor corpului încărcate cu anumite semnificaţii) prezintă o pictură supremă, parama citra (Vishnudharmottara, III, 35, 5-7, in Vatssyan 1968, p. 262).

Scopul artei nu este doar frumuseţea în sine pentru sine, ci conferirea unei capacităţi evocative, transformând-o în simbol la cele mai înaşte stadii ale fiinţării: tehnica, prescrisă minuţios de către tratate, ghidează artistul în procesul în care universalul şi cosmicul sunt revelate într-o reprezentare individualizată, capabil de rândul său de a revela aspectele, faţetele divinului.
Pe planul de execuţie material pictura, sculptura şi dansul urmăresc acelaşi obiectiv:stăpânirea mişcării. Dansul, de fapt, este prin excelenţă arta mişcării, analizat în cele mai detaliate componete ale sale în scopul de a-l restitui în perfecţiunea sa ritmică şi plastică. Artistului (sculptor sau pictor) i se cere să stăpânească tehnica dansului deoarece doar prin intermediul acesteia poate obţine capacitatea de a reda mişcarea prin intermediul pietrei sau culorii imobile.
Interdependenţa dintre pictură, sculptură şi dans prezintă aspecte diverse: identitatea scopului ultim, stransa corespondenţă dintre tehnici, asemănarea dintre conţinuturile diferitelor tratate şi un schimb reciproc a produselor finale în care dansatorul caută perfecţiunea într-o postură sculpturală, iar sculptorul caută mişcările de dans.