imagine simbolica

„...Limbajul nud al teatrului, limbaj care nu e virtual ci real, trebuie să ne permită, prin utilizarea magnetismului
nervos al omului, să trecem dincolo de limitele obişnuite ale artei şi ale cuvântului, pentru a realiza
activ, adică magic, în termeni reali, creaţia totală, unde nu-i mai rămâne omului altceva de
făcut decât să-şi reia locul între vis şi evenimente, adică în a acea realitate a sufletului său în care visul nu este decât un eveniment ce a fost sau ce va fi manifestat.”
(Antonin Artaud, Le théâtre de la cruauté. çn:
Le théâtre et son double, Gallimard, Idées, 1964, p. 141)

Preluând un dat al înţelepciunii populare, Mircea Eliade a scris în introducere la Imagini şi simboluri că imaginaţia este o latură esenţială şi imprescriptibilă care continuă să supravieţuiască în fiecare om, chiar şi în modernitate sau într-o împrejurare nefavorabilă manifestării ei.
Dincolo de rolul pe care îl are în artă şi în viaţa liturgică, imaginaţia este importantă pentru sănătatea însăşi a individului, pentru echilibrul şi bogăţia vieţii lui interioare.
Omul lipsit de imaginaţie, se spune şi în vremurile noastre, este o fiinţă mărginită, mediocră, demnă de milă, nefericită. Dar cine are imaginaţie se bucură de bogăţie interioară, de un flux neîntrerupt şi spontan de imagini.
Desigur, aici spontan nu înseamnă invenţie arbitrară, pentru că etimologic „imaginaţie” este solidar cu imago, „reprezentare, imitare” şi cu imitor, „a imita, a reproduce”. Etimologia trimite atât la realităţi psihologice, cât şi la adevărul spiritual. Într-un sens adânc, imaginaţia imită modele exemplare – Imaginile – le reproduce, le reactualizează, le repetă la nesfârşit. Astfel, a avea imaginaţie înseamnă a vedea lumea în totalitatea ei; căci puterea şi menirea Imaginilor constau în faptul că arată tot ce rămâne refractar conceptului. De aceea omul „lipsit de imaginaţie” se dezechilibrează şi se năruie, se rupe de realitatea profundă a vieţii şi îşi pierde propriul suflet, fericirea.
Imaginea şi cuvântul sunt indisolubile, iar aceasta justifică multiplicitatea semnelor şi a limbajelor pe care omul le foloseşte pentru a comunica.
Sfântul Toma de Aquino despre raportul dintre suflet şi imagine simbolică: „mişcarea sufletului spre o imagine este în dublu sens; o dată se îndreaptă spre imagine întrucât ea însăşi este o realitate; iar data următoare se îndreaptă spre imaginea care este reprezentarea altei realităţi. Între aceste două mişcări există următoarea diferenţă, că prima mişcare este diferită de aceea care se îndreaptă spre realitatea reprezentată, iar a doua, care se îndreaptă spre imagine întrucât este imagine, este identică cu aceea care se îndreaptă spre realitatea nereprezentată, ” – imaginea simbolică fiind o modalitate directă de a accesa dimensiunea invizibilă ce se află în spatele acelei reprezentări. Imaginea simbolică este uşa, care ni se deschide, pentru a putea cunoaşte realităţi invizibile.
Toma De Aquino, Summa Theologiae, III, 25, 3: „duplex est motus animae in imaginem: unus quidem in imaginem ipsam secundum quod est res quaedam; alio modo, in imaginem inquantum este imago alterius. Et inter hos motus est haec differentia, quia primus motus, quo quis movetur in imaginem prout est res quaedam, est alius a motu qui est in rem; secundus autem motus, qui est in imaginem inquantum est imago, est unus et idem cum illo qui est in rem”.
Omul care a văzut cu proprii ochi invizibilul, a avut acces la sacralitatea realităţii simbolice private, dar evenimentul întâlnirii celor două priviri este rememorat, pentru a-şi amimti exact dimensiunea în care a pătruns modalitatea prin care spectacolul se poate repeta.
În vizualizarea unei imagini simbolice vizibilul şi invizibilul coexistă la infinit, într-un transfer continuu şi reciproc, de energie: invizibilul priveşte-în-faţă (ca invizibil) numai trecând în vizibil (ca faţă), iar vizibilul se redă vederii (ca vizibil) numai trecând în invizibil (ca intenţie).
Vizibil şi invizibil, unite în imaginea simbolică, conduc la cunoaşterea supra-raţională a Arhetipului şi pregătesc întâlnirea, reală, cu Arhetipul, cu realitatea din spatele imaginii.
În felul acesta imaginea simbolică introduce o ruptură de nivel în viaţa mişcată frenetic de vizibil şi de automatisme, ajutându-l pe privitor să ajungă la tăcerea interioară care îngăduie acceptarea cuvântului autentic, dar şi a eistenţei altor lumi invizivile. fără să-l constrângă, deoarece este o modalitate de cunoaştere directă, o experienţă proprie ce este dincolo de orice cuvânt, dar le înglobează pe toate .
E important să observăm că ochii şi urechile, privirea şi auzul sunt deschideri complementare ale spiritului nostru spre fiinţă; nu există una fără cealaltă. De aceea a închide una în beneficiul alteia înseamnă a altera funcţionarea lor şi chiar a se închide, în parte, în faţa fiinţei, iar lucrul acesta este valabil şi pentru comprehensiunea şi acceptarea revelaţiei lui Dumnezeu. „Fericiţi ochii voştri pentru că văd şi urechile voastre pentru că aud” (Mt 13, 16).
În fiecare om există o corelaţie între vedere şi înţelegere; de felul în care sunt echilibrate
corect aceste două facultăţi depinde şi echilibrul interior al persoanei. Prin urmare, nu se recomandă favorizarea uneia în detrimentul alteia.
Ochii sunt lumina feţei, dar şi oglinda sufletului, deoarece văd lucrurile şi sunt văzuţi de ele. În aceeaşi ordine de idei, privirea dezvăluie gândirea inimii sau experienţa sufletească reală trăită de spiritul nostru, starea în care se găseşte fiecare fiinţă umană. De lumina ochilor depinde raportul pe care omul îl realizează cu realitatea ce-l înconjoară.
Putem afirma, ca şi axiomă- Ochii exprimă totul despre o persoană, fiindcă arată mereu, se vrea sau nu, ceea ce ea poartă în interior; privirea este aprinsă tocmai de această interioritate spirituală şi, în consecinţă, implică faţa întreagă (pupila, fruntea, sprâncenele, gura, obrajii şi bărbia) şi devine traducerea organică a intenţionalităţii personale. În om, ochiul este deschiderea maximă spre infinit. Omul întreg şi realitatea lui istorică se găseşte în privire. Dar privirea caută mereu altă privire, de aceea înainte de contactul fizic, două persoane se întâlnesc mai întâi prin privire. Privirea exprimă tot ceea ce este o persoană, în pozitiv şi în negativ, aşteptările şi deziluziile sale. Privirea vorbeşte inimii de omul pe deplin împlinit, de sfântul care este bunăvoinţă, ospitalitate, prezenţă, transparenţă tăcută, doar privire, doar focul dorului său profund i se citeşte în ochi.